Liniştea vieţii îmi cade pe pleoape,
tălpile aşteaptă urmele tale să se întoarcă;
ştiu dorul acesta hulpav şoptind la ureche
că liniştea ta nu mai are cărări,
nici pereche!
Sunt sunet atins de împletirea buzelor tale;
femeie auzită de tine la colţuri, în ploaie;
sunt iar pământ ce cade în mare, o cană
de gânduri, ţigare de dor, ciocolate amare!
Nu mai am ceas, cămaşa nopţilor e veche;
totu-i furtună, cărarea-i perete. Tu nu eşti
Dumnezeu, iar liniştea mea nu mai vrea
nici ea să aştepte!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu