Stare şi nu autocenzură

Unde plouă? Afară sau înăuntru? Contează sau nu e nicio diferenţă?
Rămân acolo unde vreau să rămân,
nu-mi spune că-mi risc... sănătatea,
nu mă îmbrăca, nu mă acoperi.
Te-ai gândit vreodată cât de mult îmi place ploaia?
Te-ai gândit vreodată ce-mi place cel mai mult la ea?

Să fie fulgerele, tunetele, să fie furtuna din vară
sau moşcăiala simpatică din primăvară? Poate toate, poate niciuna.
Poate sunt sadică şi mă joc cu bunătatea ta,
poate sunt nebună şi mă joc cu... sănătatea mea.
Contează?! Omul se schimbă simţitor, observ
că eşti conştient de asta.
Atunci... de unde atâta banal într-o simplă dorinţă_
Ce-i drept, nu am încredere nici eu în ea!
Iar mă schimb? Ţi se pare... doar notific, nu oscilez,
nu cântăresc. De ce să fie complicată ploaia!?

Ok, dar încă nu ţi-am spus ce-mi place cel mai mult la ea...
Complicaţii... poate după aflarea răspunsului
sau după o posibilă îngemănare cu el.
Aşteaptă!
Mai aromat si mai personal aici

Întrebări şi răspunsuri anonime

Nu am avut niciodată alte aşteptări decât de la mine. Nu am ascultat, nu m-am supus, mi-am permis să merg mai departe. Între oamenii învăţaţi să regrete zilele, să asculte zgomote, să creadă banalităţi şi să le pună în practică, eu m-am depăşit în dorinţe. Nu mi-e interzis să doresc, iar dacă mi-ar fi, nu m-ar interesa.
Uşile sunt deschise pentru a ieşi un fum gros al gândirii in doi. Vedem fumul, vedem secundele, ne ascundem în pielea începutului şi continuăm să gândim prezentul. Unde să ne grăbim? Afară găsim pereţi greu de spart, parşivi, dar nepăsători in realitate. De ce să-i înfruntăm când riscul cel mai teribil este căderea în banal. Mergem în fiecare zi mai departe, într-o sălbăticie proprie a neascultării de sine, într-o decădere dorită, într-o nevoie animalică de eliberare. Ne eliberăm prin noi, prin minţile asemănătoare, prea asemănătoare. Încerc să sparg mitul misterului, dar uneori nu mai vreau pentru că-mi place prea tare senzaţia. Unde să mai spargem busole şi să oprim ceasuri dacă nu în mister? Unde să mai găsim locuri unice, atingeri ale fiinţei dacă nu tot acolo?
Întreabă-mă ce cred despre mine! Nu o să-ţi răspund prin supunere. Supunerea aparţine fiinţelor slabe. O să-ţi răspund printr-o altă întrebare. Ce-ai crede despre mitul unei anumite zeiţe dacă realitatea îl depăşeşte? Că trebuie adaptat sau că trebuie subiectivizat? Eu încep să cred în realitate, folosesc forţe foarte greu de aflat, îmi strâng aliaţii intrinseci şi încep bătălia cu zidul. O bătălie oarbă de altfel, ceea ce o face atât de uşoară. Ce scop am? Evoluţia simţurilor sau mai bine zis devoalare lor. Într-atâtea luni de netrăire, trebuie sa existe măcar două ca să ating trăirea, să o simt drept casă şi salvare, oriunde, în orice punct cardinal, în orice oră fără ceas. Nu mi-e interzis să doresc, mi-ar fi imposibil să mă supun zidului de afară. Prefer misterul nesiguranţei absolute, dar şi siguranţa definită în pielea începutului. Prefer să folosesc realitatea mitului aici, în fumul splendorii, şi nu acolo, afară, în zgomotul lipsit de empatie.
Mai aromat si mai personal aici

Eliberare

Nu mă judeca! Sunt om în toată sălbăticia mea,
Am gândurile răsturnate, simţirea izbăvită
şi ochii mici, de dorul nevăzutelor lacrimi fugare!
Curând, o inimă va bate în locul golului ce l-ai simţit.
Ostilă şi timidă, îşi va începe muzica neştiutoare
şi parcă aşteptându-se la izbucniri frontale.
Eşti curios să o auzi... îţi simt venele cerându-i viaţa.
Nu fi naiv, e ca un prunc lipsit de păcate;
nu abuza, e ca o carte arsă de nefericirea
dragostei. Veţi deveni străinii ideali, căutătorii,
curtenitorii, staticii şi jovialii străini care
îşi dau mâna întâia oară.

Nu mă judeca! Am dreptul să nu-mi nasc inima,
am dreptul să nu ţi-o ofer, dar mi-e dor de lacrimi
nevăzute, iar simpla voastră întâlnire îmi va
readuce umanul în trup. Egoism ai spune...
Eu îţi zic doar favor reciproc şi plăcere a vieţii!
Mai aromat si mai personal aici

Tăcerea cuvântului

Cuceritor- cuvânt, minciună, agonie! Incitant- cuvânt, crez, curată nebunie!

Nu te gândi departe, sunt prea aproape de pământ ca
să cazi în visare. Am inima dezgolită în faţa ta şi tu
închizi ochii... Aştepti ceva? Cuvinte, fum şi o nesimţire
a fiinţei noastre. Aştepti ceva? Îţi cred nerostirea, am învăţat
să o ascult tacit, să o devorez în şoaptă.
Nu înţelegi? Ascultă-mi-o şi tu!
Nu ştii câte spune, câte vrea să facă, câţi îngeri şi
câţi demoni a adunat în viaţa dintr-o oarecare
noapte. E flămândă şi nesigură, ca un animal de pradă
care şi-a găsit în cele din urmă, prădătorul.
Aştepti poveşti? Visează zâne despletite pe trupul meu!
Visează buze neatinse şi mâini în căutarea spaţiului
dintre noi.
Aştepţi sfârşit? Asteaptă răsăritul şi vei vedea în geam
un început al vieţii ce n-a fost. Aşteaptă secunda următoare
cu teamă, dar întregeşte-o!

Nu te gândi departe, visează nopţi tacite, cuvinte disperate
de sunete gândite, poveşti cu zâne goale de pe sfârşitul
pielii mele neatinse de soare!
Cuceritor şi incitant!
Mai aromat si mai personal aici

Oglinda creatorului

Evita-ma in multime, sunt toate chipurile la un loc!

Trebuie sa-mi confesez nebunia, iar tu nu stii sa
asculti ca si cum n-ai intelege! of, de ce trebuie sa intelegi?!
Te mint anemic deja, nu am putere negativa langa tine!
De ce sa te ranesc daca nu stiu sa mint?

Dezleaga-ma, lasa-ma, stramba-ma, sparge-ma,
crispeaza-ma, dezbina-ma, creeaza-ma si iar
creeaza-ma cu perversitatea unui creator al unui singur chip...
de femeie.
Atunci te intreb: oare creatorul nu se creeaza pe sine?
Si oare tu nu ma creezi pe mine in toata feminitatea mea
iar si iar cu aceeasi perversitate a tuturor chipurilor?!
Evita-ma ca sa nu te regasesti!
Mai aromat si mai personal aici

Intr-un spectacol al tristetii

Credeam ca totul se rezuma la fapte, la gesturi
la ochi stralucind, dar tu nu stii cat conteaza
un semn al inimii bune, o strangere a ploii in palme,
un gand libertin izbindu-se de peretii sufletului.

Sunt cuminte, un suflet cuminte cu ganduri agatate
in cuiele inimii. Si ce daca visez? Uita-te la mine
si imagineaza-ti un camp cu maci, da, stii bine,
macul este floarea libertatii mele; atunci
de ce te uiti la mine si vezi doar una, singura,
goala, neincarnata pe campul acela blestemat?

Am nevoi, nevoi ale mine-lui; nici eu nu mi le stiu
pana nu fac greseli! Sa radem, sa radem de nevoile mele!
Sunt rea, cu ochi blajini si inima buna! Sa radem!
Circul nevoilor mele s-a deschis! In seara aceasta este debutul
vietii mele cu nevoi artificiale, dar depline, gandite, dar nebune,
simple, dar pentru tine atat de complicate!
Sa radem, deci!
Mai aromat si mai personal aici