Tremur cerul toamnei
umblând desculță prin
praful norilor geloși.
Tun și aprind atâtea candelabre
că mă și cerți fiindcă ți-am
luminat drumul atât de tare.
Dansez în hora gândurilor
mele, cele câteva
prinse în șirag de pielea ta.
Nu fugi! Vei implora, ruga, spera
să fiu un gând țesut pe
pielea ta, să-ți fie trupul
broderie de cuvânt!
Un cer vioi,
flămând,
tomnatic.
Un DOI ce-și vede singuratic
EUL.
Și eu- un bulb crescut stingher,
udat de egoul pragmatic.
Mă pierd,
mă prinzi,
m-am deșirat...
mă vezi? Un Deus dedublat.
Eu te-am cuprins în MINE-ul însingurat.
Si-atunci, trăind, noi ne-am în-ființat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu