Totalul afișărilor de pagină

luni, 14 februarie 2011

Narcomana




Azi, nimic! O zi ca oricare alta. Formalităţi colocviale, există şi varianta asta. Aştept ceva?! Nu-mi dau seama. Aştept să se ridice fumul şi să se îmbibe în alcool. Mi-am dat seama că nu există vin în casa asta. M-am gândit şi am făcut o aroganţă fără niciun pic de sămânţă, mi-am luat şampanie. Nu ştiu de ce, mai ales că beau aşa ceva doar de Revelion. Închin pentru ceva? Golesc pahare fără un scop la ora 12 ziua, bezmetică, fără să ştiu care e tostul. Bine, să zicem că beau pentru că n-am avut noapte de somn liniştit. M-am chinuit să închid ochii, am tras draperiile din cauza luminii dimineţii şi degeaba. Ora 6- tocuri înfipte în scări, dădeau alarma. Pernă pe cap, mi-era cald, mi-era frig, aşternut nou şi neprimitor. Ora 7- un pic de mişcare de la pat spre uşă, buimacă, mă întreb de ce n-am închis uşa azi-noapte şi cum de m-am fâţâit în pat cu spectatori posibili. Uşa băii... scârţâie, iar lumina e prea puternică. Fac ochii mici şi aştept apă cât mai rece să-mi inunde toate orificiile. Un duş revigorant. O zi începută energic.

Nu e chiar atât de tragic. Altfel, de ce m-aş mai fi servit acum cu şampanie?! E o zi... ca oricare alta, cu diverse şi închipuite aşteptări, invitaţii la carnavalul nocturn, ieşiri în frig grăbită, setea cea de toate zilele, levitaţiile specifice nărăvaşei din mine, ojă lila, machiaj subtil, parfum ademenitor, cărţi deschise surpinzând aglomeraţia muzicii mele de şofat- track 2 Perry Como- Love Letters, soare abătut, lipsa convorbirilor. Desigur, o zi ca oricare alta.

Să aştept eu ceva sau să propun? Eh, telefoanele sau mesajele telegrafice sunt simpatice. "Vino.", "Te aştept.", "Te urăsc.", "Eşti ok?". Nu au răspuns, nu au nici măcar întrebări, mă conformez, de parcă nici nu aştept asta, fără să cer explicaţii sau fără să întreb "de ce?". Sunt o abramburită narcomană şi veşnic însetată. Bine, şi veşnicul are un început, destul de timpuriu zic eu, dar rămâne veşnic, fără cm, min, sec, kg, zile sau săptămâni. Rămâne veşnic la fel ca şi starea asta a mea interminabilă. Să mai scot un pahar, îmi zic, în caz de ceva, să fie două. Unul al meu, deja uzat, unul al călătorului.

Dacă mă va cheama, îi voi spune că m-am gândit şi la el; ok, recunosc că mai ales la el, într-o zi ca oricare alta, printre formalităţile colocviale, printre nimicul diurn. Şampania nu merită să se trezească; măcar ea, dacă alţii nici măcar nu au închis ochii. S-o consumăm, să-i oferim odihna deplină a unei zile încordate şi a unei viitoare nopţi incerte. Ambalajul se aruncă, efectele rămân. Şi călătorul mă va servi sigur cu vin, roşu, de tost şi vom închina pentru singurătăţi regăsite şi pentru fumul ridicându-se în ciudă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu