Totalul afișărilor de pagină

sâmbătă, 16 aprilie 2011

Poison


Mă joc; îmi place să te stârnesc, să te chem, să te las, să mă lupt, să-ţi muşc carnea, să nu te-ntreb dacă-ţi place, să-ţi privesc ochii şi să-i fumez liniştită, euforică, nudă şi aproape angelică în boudoirul nostru.

Îmi place să-ţi sărut vârful degetelor, ca mai apoi să mi le plimb pe trup. E ca şi cum m-aş îndepărta de tine doar ca să-mi simt propria limbă pe piele. Ai puterea de a mă pune la pământ cu uşurinţă, de a mă dezbrăca de puterile mele şi de a mă lăsa slabă, neputincioasă, credulă. Mă simplifici dintr-o privire şi rolul meu devine infantil şi excitant. O Lolită îmbujorată, ruşinată de demascare, dar care-şi scoate arma zâmbetului pervers şi a privirii inocentate. Când trupul nu mă ascultă, deseori când îmi şopteşti galaxiile noastre, când mi le desenezi cu buzele pe dogoarea culmilor trezite brusc la viaţă, atunci mă întreb ce devin pentru tine, pentru mine, mă întreb de ce carnea ta îmi lasă atâtea miresme pe piele şi de ce acea ţigare nu-mi arde extazul, ci doar mi-l înfierbântă, până la erupere.

Mă întreb de ce, în toată atemporalitatea mea, opusă alei tale, nu faci decât să constuieşti un contra-timp incredibil, care, ca un negustor priceput, ne obligă să negociem plăcerea până ne lovim de timpul real; un contra-timp al stelelor căzătoare care ne mint cu poveştile căderilor lor. Mă întreb dacă nu cumva pulsul tău, alertele şi stagnările lui, nu-mi hrănesc de fapt pruncul meu- nu-mi alimentează cumva inima care creşte pe zi ce trece şi care, din obrăznicie, nu ezită să-mi demonstreze că s-a născut.

Cum, în atâtea posibilităţi de vieţuire, am ajuns să mă simt norocoasă pentru că am învăţat să trăiesc. Cum, într-atâta rutină, eu îmi las geanta deschisă pe scaun pentru a putea fugi, îmi încalţ pantofii pentru a stârni, dresurile pentru a le rupe, rujul pentru a-l lăsa pe buzele tale, parfumul, poeziile şi furtuna pentru a te lăsa înfruptat după ce plec şi închid uşa în urma mea. Zâmbetul meschin, al femeii înnebunite de dragoste, chipul răvăşitor într-o mulţime neutră de alte chipuri, pielea strălucitoare în bezna realităţii şi nevoia de a nu recunoaşte că simţi, că eşti a cuiva, a acelui cuiva, că-i aparţii şi că te vrea, că-l doreşti la fiecare pas, că-l atragi şi că te subjugă- toate mă pictează, mă cântă, mă scriu şi mă lasă amprentată în trecut, vie în prezent şi atât de incertă în viitor. Gelozia ta şi nevoia de a deţine, de a avea... sunt mai frumoase şi mai înfricoşătoare decât gândul că în fiecare secundă galaxiile mai pierd câte o stea din strălucirea lor. De aceea, niciodată n-o să simt nevoia să-ţi recunosc puterea! Pentru că, după atâta vieţuire, avem nevoia să trăim constanta frumuseţii şi a înfricoşării.

Ca orice otravă care nu are niciun efect fără nevoia otrăvirii!

2 comentarii: