Cu Dragostea la o cafea! ( III parte )

"Sais-tu que je suis fee?"- îl întreabă păgâna Veleda ("Martirii"- Chateaubriand) pe generalul iubit. Prefer să cred că şi eu sunt fantezia (în sensul propriu) ta, aşa cum şi ea îi apărea marelui general drept o nălucă diafană, cu o seceră liturgică între sâni şi plete lungi. Atunci când nu sunt doar femeie, prefer să fiu nici mai mult nici mai puţin decât iluzia, idealul concret al bărbatului. Un ideal care, după cum bine ştim, nu poate fi posedat fără să fie câştigat, şi deci, nu poate servi drept răsplată. Până la urmă este vorba despre refugiul în perfecţiune pe care oricare Evă pilduitoare îl sădeşte în trecerea ei în oricare bărbat ales.

Nu mă declar cunoscătoare a Dragostei, nici măcar a farmecelor; i-am servit o cafea pentru a o lăsa să râdă de filosofiile mele despre ea. Deocamdată tace, îi aştept replica distrugătoare. Până atunci, să-mi îndulcesc cafeaua, să mă aşez picior peste picior, să-mi aprind tacticos o ţigară şi să reiau monologul.

M-am întrebat cum de există atâta profunzime într-o simplă atingere, atâta complementaritate, dacă nu îngemănare, chiar. Carnea mea sau a ta, sau, prefer să cred că a oricărui alt îndrăgostit, e mai mult decât trup. Dacă mâinile tale sau sânii mei ajung să transmită întotdeauna ceva, atunci carnea nu este nimic în afară de expresie, atitudine, exteriorizare şi, de ce nu, capsule ale spiritului. Astfel reuşim oare să exprimăm cel mai bine abandonul total, trupesc şi spiritual, în fiinţa celui iubit? Da, fracţionar, episodic şi uşor sadic! De ce? Pntru că, odată cu acele consideraţii raţionale- convenienţe sociale, ori morale, sau oricare alte dificultăţi venite din partea lui sau din partea ei, se produce împiedicarea cruntă a abandonului. În pofida acestei realităţi, importantă nu este fapta, ci simţirea- oricare ar fi decizia lui sau a ei, esenţialul este să se simtă abandonat celuilalt. Oare?!

A-propos de trupul care, vrând-nevrând ajunge să excite un apetit, mă întreb dacă, fără voia mea, trupu-mi adoptă limbaje sugestive în general, sau numai ţie?! Totuşi, seducerea, aşa cum o transform eu în artă, nu înseamnă drumul trupului meu către bărbat, ci felul în care ajunge să tragă către el trupul bărbatului dorit- de aici porneşte cumva dorinţa. În schimb, nu oricine răspunde chemării şi ajunge să se îndrăgostească; bărbaţii capabili în general o caută pe aceea, şi nu pe oricine. Desigur, afirmaţia este complet valabilă şi invers. Este vorba despre supremul simţ al "vederii" celeilalte persoane. Am descoperit sensul acestui " a vedea" fără să realizez, apoi am devenit curioasă, curiozitatea devenindu-mi aproape virtute, iar această virtute mi-am însuşit-o drept prag al iubirii mele pentru tine. Cumva, pot să compar starea aceasta cu simbolul lămpii mereu aprinse ale fecioarelor evanghelice. Imaginea asta îmi detoxifică nevoile primare, corpul vicios şi ochii tulburi.

Avem oare, nevoie de "pentru că" -uri care să însemne mai mult decât raţiune; să fie fundamentul sau însuşi logosul? Avem nevoie de distanţă ca să-l aflăm? E aceasta esenţială fără să ajungem astfel să jucăm roluri curteneşti?
Mai aromat si mai personal aici

Cu Dragostea la o cafea! ( II parte )

"Dă-i la o parte, iubite, că mă întorc." Astăzi alt citat, de fapt, o încântătoare expresie a Sfântului Ioan al Crucii care îmi aminteşte de reacţiile tale- ai aceleaşi motive pentru care aplauzi şi priveşti cu indiferenţă anumite fiinţe, care, dintr-o prea mare solicitare, te agasează. Mereu mi-a plăcut nuanţa asta nobilă a ta, comparându-ţi orgoliul cu ofuscarea vreunui mare senior pe atenţiile oamenilor simpli. Deşi, pe de altă parte, te-am văzut în atâtea stări şi forme care-mi descriu orgiasticul beţiei, misticismului şi a îndrăgostirii; tocmai pentru că te luptai cu "ieşirea din tine însuţi", ceea ce m-a pus în legătura stranie pe care am simţit-o- aceea dintre hipnotismul tău şi îndrăgostirea mea.

Cunosc diverse ataşamente ale oamenilor care îi şi definesc şi cu care se şi luptă: ne conscrăm fie politicii, fie curiozităţii intelectuale, fie plăcerii sexuale. Tocmai de aceea am simţit, ca femeie îndrăgostită, că nu pot profita niciodată de integritatea bărbatului, lăsându-mi impresia că şi-a risipit în toată lumea zone întregi şi importante ale sufletului, că evită radicalismul dăruirii de sine şi că se declară incapabil de perfecţiune în dragoste. În fapt, tot acest ascunziş înseamnă firescul căutării diverselor întredeschideri pe unde să se strecoare în femeie, găsind până la urmă iubirea, dar apărându-se în continuare de efectele ei. Aşa reuşesşti să descoperi, bărbate, destinul tău intim, ocazionând deghizări surpinzătoare: scriitorul care e de fapt, doar un ambiţios al puterii politice- fie acesta luat drept exemplu.

Am auzit o replică fermecătoare într-un film, un bărbat cochet, distins, emancipat îi spunea unei femei rafinate, mândre şi seducătoare: "Tocmai am descoperit în privirea pe care i-aţi aruncat-o lui X... ce anume e viaţa pentru dumneavoastră. Să bem încă un cocteil!"- ceea ce m-a făcut să concluzionez în complicitate că bărbaţii preferaţi de către o femeie sunt, în adevăr, de condiţie foarte diferită. Beaumarchais întăreşte şi spune : "..să bei fără sete şi să iubeşti tot timpul e singurul lucru care-l deosebeşte pe om de animal.!"

Vanitatea mea m-a făcut să mă îndrăgostesc de vanitatea ta, dar şi felul în care-mi sărbătoreai feminitatea, ca pe o frenezie şi ca pe un extaz care rupea monotonia existenţei. Era o vreme în care credeam despre tine că eşti un mare erou- asta pentru că viaţa îmi părea o aventură şi pentru că aveam impresia că vezi ferestre deschise către miraculos în fiecare chip, vorbă sau zvon. Găsind două laturi ale tale, m-am întrebat dacă a existat vreodată vreo femeie care să nu admită că poartă două alte femei înlăuntrul ei, m-am întrebat de ce ţi-am preluat masculinitatea în tandem cu imaginea lui Safo, cea din Lesbos făuritoare de versuri. Mi-am dat seama că se subjugă reciproc, în funcţie de interes şi am realizat astfel contribuţia ta la unificarea tuturor cioburilor mele. Inima mea a devenit treptat cuib de entuziasme desăvârşite şi de dispreţuri riguroase.

Mă consider deci, acea femeie sublimă, fără pic de modestie, care a îndrăznit să-ţi insinueze ţie, bărbate, disciplina şlefuirii intrinseci şi a revigorării intelectuale!
Mai aromat si mai personal aici

Cu Dragostea la o cafea! ( I parte )

"Iubirea mea e greutatea mea, prin ea merg oriunde merg.", spunea unul dintre bărbaţii care au cugetat îndelung asupra iubirii. Aceste vorbe ale Sfântului Augustin, căruia îi atribui bunăoară un temperament colosal erotic, au devenit reper, simbol şi linie continuă a poveştii mele. Această împăcare cu sine a venit odată cu incapacitatea de a te putea stăpâni înlăuntrul meu; iubesc prea mult, până la ură, ajungând ca morfinomanul care doreşte drogul, dar în acelaşi timp îl şi urăşte pentru nocivitatea lui. Cu toate astea, declarându-mă femeia îndrăgostită, mă aştept întotdeauna să-mi provoci acele nelinişti a passionada, acelea pe care ştii că le prefer în locul unei temătoare indiferenţe şi care mă fac să-ţi mulţumesc pentru deznădejde şi să urăsc deplin liniştea în care vieţuiam înainte de tine. Se nasc în mine concordii şi discordii care-mi dilată sufletul în aşa fel încât să simt o reuniune cu tine, oriunde! Astfel de nuclee complementare nu fac decât să te vivifieze, şi fără acordul meu direct, mă obligă să simt că exişti.

Te-am analizat şi te-am privit; mi-am dat seama, prin tine, că sensibilul şi gândul sunt contradictorii, discontinue şi multiforme; mi-am dat seama că naşterea subită a unei tresăriri se transformă la fel de brusc în dragoste. Şi aşa am observat suprapunerea unui clişeu( văzut astfel de către neghiobii aplatizaţi) şi a unei constatări direct subiective- vălul melancoliei care-ţi acoperă şi prezenţa şi absenţa te transformă incontestabil în Don Juan-ul care n-a făcut niciodată curte vreunei femei. De aceea cred, îndepărtându-mă de la tabloul libertinului, că iubirea înseamnă fidelitatea faţă de destinul celuilalt, oricare formă ar avea-o sau ar lua-o; iar primul ei instinct nu se manifestă altfel decât sexual.

Îmi stăpânisem ticul intrinsec de a trece uşor de la o stare la alta- asta până la tine; ciudat că, înfierbântându-mă în mii de alte feluri, ajungeai să calmezi într-un fel autoritar toate freneziile care, după minutar mă sălbăticeau şi brusc mă îmblânzeau. Cu tine reuşisem să trăiesc constanta nepăsării, a profitării şi a voluptăţii momentului. De curând, m-am speriat de eruperea vechiului tic- s-a manifestat ciudat în sufletul meu de îndragostită- l-a făcut să miroasă a cameră neaeristă de bolnav, camera în care proprii-mi plămâni alimentează aerul închis, respirându-l în acelaşi timp. Prin simplul joc cu solicitudinea şi dispreţul, cu prezenţa şi cu absenţa- ajungi să mă goleşti de tot restul lumii şi să simt acea "pustia sonoră".
Mai aromat si mai personal aici

Dolce far niente

M-a întrebat cineva ce flori îmi plac. O întrebare atât de vagă pentru un răspuns atât de larg. Am scurtat toată filosofia mea despre flori, minţindu-l! Niciuna, i-am spus. A urmat replica tipică unei eventuale enervări, replică pe care am anticipat-o şi m-am felicitat că nu i-am spus adevărul. "Cum să-ţi placă florile, dacă tu eşti o floare?"- spunea respectivul. Evident!

Nu puteam să-i spun aterizatului care s-a oprit la replica asta tot ceea ce înseamnă pentru mine o floare. Că e mai mult decât un sentiment, că mă extaziază şi că, fără să o miros sau să o văd îmi produce acea răpire spectaculoasă din banal. În general, sentimentele mi le asociez cu esenţele unei flori misterioase şi foarte greu de pătruns. Mă gândeam la parfumul nostru şi la ce mireasmă are de a ajuns să mă răpească, să îl simt ca pe o rugă, ca pe o recunoştinţă adusă supremaţiei simţurilor. Cum mi se deschide tot peisajul visului meu de a simţi acel sweet doing nothing într-o livadă de migdali sau de smochini înfloriţi şi dorinţa ta de a-mi atinge parfumul meu din boboc de camelie, preţiozitatea, exotismul magnoliilor şi fragilitatea acelui iz de iasomie- toate îmbinate care ajung să-ţi şoptească "Femeia, frumoasă, puternică, femeie!"

Să-i fi spus asta amărâtului, ar fi însemnat să-l încurc total, să-şi piardă replica pe care abia aşteptata s-o lanseze, să-l debusolez. Tu eşti singurul care înţelege, de la care nu aştept şi nu anticipez niciodată replici fie ele şi stupide, tu eşti acela care ştie şi simte mirosul meu, care îl poartă fără să vrea, care îl completează fără să recunoască. Dacă oricine îmi poate cunoaşte trupul, dacă oricine îl poate avea, greu este să te regăsesc pe tine, cel care pui cu nonşalanţă stăpânire şi pe gândurile şi pe inima mea. Şi totuşi, nimic nu rămâne total descoperit, nici măcar trupul, nici atât gândul.

P.S. : Câteodată sunt geloasă pe absenţa ta!

"Tu m-ai întâlnit când încercam să mă ascund,
şi de oameni, şi de viaţă şi de orice gând,
alergam departe de-amintiri şi de aventura
unei noi iubiri. În lumea largă vrei o vreme
să te pierzi. Să-nvăţ din nou să uit,
să-nvăţ s iert. Nu sunt ceea ce par, sunt
veşnicul hoinar, mi-e teamă că-ntr-o zi
de toate voi fugi- Nu mă iubi, nu mă iubi,
te rog!" Ştefan Iordache, Sanda Ladoşi- Nu mă iubi
Mai aromat si mai personal aici

Femina la origini!

Mi s-a făcut dor de depărtări zilele astea. De locul în care mi-am lăsat o parte din suflet; acolo unde, negreşit, savoarea cafelei de dimineaţă se împreuna cu un aer tare, tăios şi atât de limpede, iar eu îmi doream să respir din ce în ce mai repede ca să nu pierd nimic din puterea lui. Mi s-a făcut dor de tăcere, de împăcare a perversităţii cu seraficul, de balansare a fugii, de cărţile pe care întoteauna le citeam invers- de la sfârşit spre început, de păcatul pe care simţeam că-l comiteam atunci când aprindeam şi stingeam ţigări în toată curăţenia şi sfinţenia aerului ăluia. Toate le găsesc acolo, toţi paşii unui ritual de care am nevoie câteodată. Toate nimicurile adunate numai în acel loc, dar care şterg toată cenuşa adunată pe chip în afara lui.

Nu e prima oară când simt nevoia să ajung acolo; nu e prima oară când, ca un copil scriindu-i Moşului, eu îi scriu lui- locului care mă vindecă. Nu e prima oară când m-ar ajuta să-mi menţin echilibrul sau să aleg, sau să mă liniştească nopţile în care găsesc cerul care nu poate să capete o altă învâluire decât acolo şi aşa. Să simt cum stelele lui îmi coboară aproape de durere şi o fac să strălucească. Doar văzând-o strălucind, am putut accepta-o şi depăşi-o.

Mi-e dor să-mi asculte poveştile, mereu altele, mereu surprinzătoare; mi-e dor să-i spun că durerea pentru care aş veni acolo e cea mai frumoasă dintre cele simţite până acum- că nu mai are nevoie de strălucire. Să-i spun că a început să nu mă mai nemulţumească dezechilibrul şi că trăindu-l, am scris pagini întregi de furtuni şi de ploi de stele, de iubiri şi de reîntoarceri, de căutări şi de găsiri, de simplitate şi de profunzime, de nebunie şi de iarbă curată, paşnică, tânără. Aş vrea să-l rog să mă recunoască şi nu să mă denigreze, locul ăla m-a clădit, m-a învăţat să simt în maniera în care şi natura simte ( nu am fost frapată când ni s-au îngemănat apelativele, a fost răvăşitor că TU ai ştiut de la început atât de multe despre mine). Aş vrea să-i spun despre TINE, şi despre lupta mea cu impulsurile, şi despre cum te vreau, puţin câte puţin, cum te cred ( eu- veşnica necredincioasă), cum te ascult ( eu- veşnica povestitoare), cum te simt. Să-i spun despre schimbările mele, despre privirea mea nouă, purtătoare de străfulgerări, despre mândria mea şi jocurile mele, despre alte vene, altă piele, alt somn, alte vicii, alte pasiuni, altă muzică, altă cafea...

Chiar şi aşa, cu femeia ajunsă acolo, tot o să-mi fie dor să regăsesc fetiţa care credea că dealul e un munte, gârla- un râu, piatra- un bolovan. Acum, când femeia va vedea realitatea, va ştii de ce îi era atât de dor de depărtări, de miresme şi nu de dimensiuni, de aer şi nu de rigiditate, de cer şi nu de pământ. Mi-e dor să plec acolo, aşa schimbată cum sunt, cu jumătate de suflet viciat, în regăsirea acelei părţi din el lăsate de data trecută acolo. Cealaltă parte a întregului ŢI-am încuviinţat-o Ţie, acum ceva vreme, ca să mi-o cureţi de vicii(ale mele, ale tale, ale noastre) şi s-o iubeşti pentru ceea ce a însemnat până acum.

Vreau să aud vioara locului aceluia, vioara care cântă până la durere şi lăcrimare! Apoi să râd, vreau să-mi aprind în complicitate o ţigară în timp ce-i dezvirginez sălbăticia trăgând de volanul maşinii şi înaintând în căutarea paradoxului şi a pactului care trebuie să existe în acest loc. Nu mă poate ispiti atât de mult fără subterfugii! E prea lacom de poveştile mele şi eu prea atinsă când îl păşesc!
Mi-e dor!
Mai aromat si mai personal aici

Uneori, timpul!

Uneori, da, timpul le rezolvă pe toate! Uneori, din prea mult, prea frumos, prea bine pentru cineva, ajungi să nu exişti deloc pentru altcineva sau să exişti şi atât. Uneori, în amploarea momentelor, îţi dai seama că nu nevoia te ghidează către certitudini, ci doar seninătatea trăirii lor.

Uneori, cerul ţine prea multe stele ca să îţi mai găseşti şi tu loc în telescopul cuiva. Uneori, răutatea ta de femeie te înfierbântă când, vrând să trăieşti, firul se întrerupe; frumos, politicos, amabil... atunci când în spatele cuvintelor docile se ascund poveştile scurte ale vieţilor voastre împreunate, te gândeşti la cât de ambiguă ar fi fost o simplă poveste lungă a unei singure vieţi. Să trăieşti episodic, căci gândurile se schimbă, drumurile se îngustează sau se lărgesc la un moment dat, spaţiul se separă imediat după ce a stătut în uniunea a două respiraţii simultane!

Uşile rămân deschise revenirii, mâinile calde în aşteptarea strângerii şi gura secetând în aşteptarea ploii.
Uneori, convingerile ne sunt greşite, alteori corecte... Uneori femeia luptă, alteori renunţă, uneori râde când răneşte şi surâde când e rănită.

Subscriu Înţelepciunii şi repet: timpul ţi le rezolvă pe toate, uneori!

Iar tu, râzând de surâsul meu, deja ştii că te voi întâmpina contractată de memorii, cu aceeaşi melodie! Aceeaşi... de atunci! Aceeaşi, dar cu o altă stare, un alt dans al ideilor, o altă poveste scurtă şi pururi nescrisă.


Salut, c'est encore moi
Salut, comment tu vas?
Le temps m'a paru très long
Loin de la maison j'ai pensé à toi

J'ai un peu trop navigué
Et je me sens fatigué
Fais-moi un bon café
J'ai une histoire à te raconter

Il était une fois quelqu'un
Quelqu'un que tu connais bien
Il est parti très loin
Il s'est perdu, il est revenu

Salut, c'est encore moi
Salut, comment tu vas?
Le temps m'a paru très long
Loin de la maison j'ai pensé à toi

Tu sais, j'ai beaucoup changé
Je m'étais fait des idées
Sur toi, sur moi, sur nous
Des idées folles, mais j'étais fou

Tu n'as plus rien à me dire
Je ne suis qu'un souvenir
Peut-être pas trop mauvais
Jamais plus je ne te dirai:

Salut, c'est encore moi
Salut, comment tu vas?
Le temps m'a paru très long
Loin de la maison j'ai pensé à toi
(Joe Dassin- Salut)
Mai aromat si mai personal aici

Spune-mi, de ce sunt bună?!

Oglinda îmi dictează nonşalanţă şi mândria că tot ceea ce am construit împreună ne deosebeşte de ceilalţi; toate sensurile cuvintelor lărgite, ale desfrâului şi ale eliberării ne exprimă vanitatea şi ne supune mutismului specific îndrăgostiţilor, ori al vreunui act conspiraţional. Cum e să ştii că-ţi trăieşti visul mult crescut în tine, hrănit de nopţi pline de închipuiri şi de romane pe care acum nu mai dau doi bani; cum e să ştii că trăieşti pasiunea din care să nu-ţi mai revii?!

Siguranţa că o să cunosc acel erotism inspirat, departe de clişeele cuplurilor plictisite, dorinţa dobândirii unor vicii durabile, la fel de spontane ca ritmul bătăilor inimii tale, îmi porunceşte supunerea faţă de ele fără de întârziere. Mi se pare că ne dăm viaţa ca o miză de fiecare dată când ne dedăm pasiunii noastre. Vreau să te las să speri mult, cerând mai puţin, să ne târguim până la exasperare- pentru că, în maniera începuturilor, avem sentimentul unei incompletudini pe care uneori o asimilăm ca o pedeapsă. Dar, după joc şi târguire, învăţ dresajul subtil care cere amânarea extazului până când excitarea va înlocui potolirea. Te întreb: poţi trezi o fantezie fără să le cutremuri pe toate celelalte?

Care e fericirea ta supremă, bărbate: posibilitatea de a fi trup şi suflet robul unei femei frumoase şi mândre, muşcând din alianţa de neîncălcat a voluptăţii şi a umilirii? Să vrei o femeie dură şi capricioasă, obişnuită să primească drept tribut tot ce-i este datorat? Să te gândeşti atunci când mă pătrunzi că doar aşa răscumperi greşelile speţei virile? Oare nu-mi acorzi doar acea putere efemeră care încetează de îndată ce ne desprindem unul din braţele celuilalt? Pentru a-ţi putea exprima fronda la modul unei pasiuni autentice!

Te fac prizonierul iubirii mele care nu lasă nicio deschidere pentru văz, auz sau miros, care te rupe de lume ca printr-o catifea caldă care te sufocă, fără să mai ştii dacă ai de-a face cu o femeie sau cu o zeiţă, să-ţi pierzi identitatea, să-ţi uiţi limitele, să gâfâi de adoraţie pentru oficianta care îndeplineşte deasupra ta ritualul sacru. Fă-mă să mă tem aşa cum mă faci să tremur în aerul îngust dintre candidul pielii noastre împreunate; fă-mă să-ţi spun orice atunci când mutismul care tronează de după fiecare pătrundere de-a ta mă înlemneşte şi mă posedează.

Construieşte-mă deasupra tuturor femeilor şi lasă-mă să-mi văd circuitul dragostei în venele tale, de la gât până în vârful degetelor, în umezeala ta, de la gură până la toată revărsarea sudorii pielii tale pe a mea, şi înapoi pe a ta!
Mai aromat si mai personal aici

Poison

Mă joc; îmi place să te stârnesc, să te chem, să te las, să mă lupt, să-ţi muşc carnea, să nu te-ntreb dacă-ţi place, să-ţi privesc ochii şi să-i fumez liniştită, euforică, nudă şi aproape angelică în boudoirul nostru.

Îmi place să-ţi sărut vârful degetelor, ca mai apoi să mi le plimb pe trup. E ca şi cum m-aş îndepărta de tine doar ca să-mi simt propria limbă pe piele. Ai puterea de a mă pune la pământ cu uşurinţă, de a mă dezbrăca de puterile mele şi de a mă lăsa slabă, neputincioasă, credulă. Mă simplifici dintr-o privire şi rolul meu devine infantil şi excitant. O Lolită îmbujorată, ruşinată de demascare, dar care-şi scoate arma zâmbetului pervers şi a privirii inocentate. Când trupul nu mă ascultă, deseori când îmi şopteşti galaxiile noastre, când mi le desenezi cu buzele pe dogoarea culmilor trezite brusc la viaţă, atunci mă întreb ce devin pentru tine, pentru mine, mă întreb de ce carnea ta îmi lasă atâtea miresme pe piele şi de ce acea ţigare nu-mi arde extazul, ci doar mi-l înfierbântă, până la erupere.

Mă întreb de ce, în toată atemporalitatea mea, opusă alei tale, nu faci decât să constuieşti un contra-timp incredibil, care, ca un negustor priceput, ne obligă să negociem plăcerea până ne lovim de timpul real; un contra-timp al stelelor căzătoare care ne mint cu poveştile căderilor lor. Mă întreb dacă nu cumva pulsul tău, alertele şi stagnările lui, nu-mi hrănesc de fapt pruncul meu- nu-mi alimentează cumva inima care creşte pe zi ce trece şi care, din obrăznicie, nu ezită să-mi demonstreze că s-a născut.

Cum, în atâtea posibilităţi de vieţuire, am ajuns să mă simt norocoasă pentru că am învăţat să trăiesc. Cum, într-atâta rutină, eu îmi las geanta deschisă pe scaun pentru a putea fugi, îmi încalţ pantofii pentru a stârni, dresurile pentru a le rupe, rujul pentru a-l lăsa pe buzele tale, parfumul, poeziile şi furtuna pentru a te lăsa înfruptat după ce plec şi închid uşa în urma mea. Zâmbetul meschin, al femeii înnebunite de dragoste, chipul răvăşitor într-o mulţime neutră de alte chipuri, pielea strălucitoare în bezna realităţii şi nevoia de a nu recunoaşte că simţi, că eşti a cuiva, a acelui cuiva, că-i aparţii şi că te vrea, că-l doreşti la fiecare pas, că-l atragi şi că te subjugă- toate mă pictează, mă cântă, mă scriu şi mă lasă amprentată în trecut, vie în prezent şi atât de incertă în viitor. Gelozia ta şi nevoia de a deţine, de a avea... sunt mai frumoase şi mai înfricoşătoare decât gândul că în fiecare secundă galaxiile mai pierd câte o stea din strălucirea lor. De aceea, niciodată n-o să simt nevoia să-ţi recunosc puterea! Pentru că, după atâta vieţuire, avem nevoia să trăim constanta frumuseţii şi a înfricoşării.

Ca orice otravă care nu are niciun efect fără nevoia otrăvirii!
Mai aromat si mai personal aici

Cele două feţe ale lui Ianus!

El: Ianus- zeul porţilor care se deschid în şi în afara lui, porţi prin care intră sau iese în şi din el. Ianus este cel care deschide porţile prin care trece de la un cer la altul, în, dar şi în afara sa, prin care intră într-o altă stare a fiinţei sale, uneşte universul dinafara sa , cu universul dinăuntrul său.

Eu: Metodele tale de a critica, de care eşti atât de mândru, te duc unde anume? Poate la a nu mai putea înţelege ceea ce e aproape de tine, să te îndoieşti de puterea iubitelor poeţilor care i-au inspirat doar după o noapte de dragoste? E o mare satisfacţie, ai spune; aceea de a înţelege ceva- acea satisfacţie, ţi-aş spune eu, care nu ne oferă un motiv să trăim mai mult, ci doar să trăim... clipa! Am tendinţa să cred că simţul vital ne este corupt de către noi înşine, şi că izvoarele vieţii ne sunt atinse, alterate, tuşate. Vieţile noastre au nevoie de o elevaţie, de un aliment spiritual pe care toate aceste critici nu ni-l furnizează.

El: Nu cred în valoarea vieţii individuale aşa cum crezi tu. Că fiecare dintre noi cunoaşte sau nu, la un moment dat clipe interesante, dovadă a unor emoţii intense sau nu; că trăim sau nu pe anumite culmi, asta nu e important! Lumea avansează altfel!

Eu: Crezi asta? O spui ca şi când smerenia, răbdarea şi supunerea au fost cele mai înalte virtuţi omeneşti. Ca şi cum i-ar fi fost interzis omului să se agaţe de o secundă pentru a privi lumea şi a se elibera, o privire care nu se învaţă, oricum!
Ceea ce caut este să trăiesc, să fiu vie, să mă supun clipei!

El: Cred că ne mai rămân multe de făcut! Inclusiv trăirea! Inclusiv instantaneul!

Eu: Deschizi porţile?
Mai aromat si mai personal aici

Ca în ultimele zile ale lui Caligula!

Imaginile care îmi curg în cascadă îmi sunt biruite de senzaţii resimţite despotic, tiranic în zilele neutre. Mă întreb dacă nu cumva îmi place sadismul care mă asediază câteodată. Sadismul luptei sau al ghilotinei ruginite, dată în nefolosinţă. Mă întreb dacă nu cumva desfătarea proprie, exagerarea involuntară a plăcerii care-mi supură rănile, alienarea imaginaţiei, nu-mi transformă personajul paralitic într-o reală persoană, tangibilă, concretă. Încep să iau forma gândurilor care mă trimit la tine. Avidă de cunoaştere, de sentiment, de eliberarea lui, carnea-mi lacomă revarsă tot cumulul fiinţării în tine. Nu te declar inocentat, amprentele tale îmi dezgolesc originea şi esenţialul, dar nici nu te stropesc cu blamuri. E mult prea frumoasă evoluţia.

Trăiesc în reprize, cu pauze incerte care cu greu ajung să triumfe în jubilare. Sunt capricioasă, deloc serafică; deseori ignor regulile jocului pentru a mă concentra pe stabilirea altora. Clipa mea desenează nebunia, satisfacţia, penetrarea intelectuală, visarea, batjocura lumii, aroganţa; clipa ta mă supune desuet (înţelept), apoi mă deconspirează în tot complotul minţii mele. Cum e evoluţia? Cum o simt? Crâncenă, atunci când îi pierd unicitatea în banal. Romanţioasă, atunci când ne e. Sunt o temerară care-şi descuie instinctele şi o fanfaroană meticuloasă.
Tot ce-ţi spun îmi e bagaj în lumea ta; că-mi mai aduc şi erbaceea şi jerba sufletului şi le plantez cu responsabilitate, asta nu-mi suprimă cantitatea bagajului, din contră, îi adaugă o rară calitate care pentru mine e foarte greu de donat, de încuviinţat. Şi o fac cu frăgezime, căci sufletul mi-e unicul rămas serafic.

Să vorbim despre cum ar fi trebuit să-mi cedeze inima până acum. Nu mi-a fost tetanizată de niciun câine( al războiului) pentru că n-a existat până acum. Abia a răsărit şi e în creştere; câtă turbare să se găsească totuşi în acei câini să muşte un prunc?! Apoi, regenerarea îi e un mare avantaj. Şi eu sunt surprinsă de modelarea pe care reuşesc să o adopt. Nu cad nici în letargie, dar nici nu-mi declar starea indicibilă. Ce rost ar avea să-mi clevetesc natura alegerii? Sau trivialitatea vreunui comportament?

Cât avem de tronat, profităm de drepturi, le construim, ne desfătăm, râdem şi supravieţuim departe sau deasupra plebei... Căci da, dragostea este un război, dar alianţele se fac în spatele fronturilor, acolo unde generalii gustă un whisky, fumează un trabuc şi, nepăsători, lasă soldaţii să-şi arunce grenadele vieţii şi ale morţii.
Mai aromat si mai personal aici

Mă voi revela la lăsarea nopţii!- Despre luptă

Puterile îmi sunt nebănuite şi surpinzătoare; dacă vorbim despre pioşenie sau despre obscenitate, atunci ele se transformă în magie şi nu în putere( în sensul fizic, ci, mai degrabă într-unul de ordin inuman: puterea de a înclina balanţa destinului în favoarea mea). Poate că fierbânţeala pielii mele erupe din confreria interioară a celor două puteri. Le-am împletit maiestuos, le-am fraternizat cu vicleşug pentru a nu mă limita prisosului. Cu toate astea, disputele şi controversele proprii mă declară parte integrantă a eristicilor. Poate că de aici izvorăşte şi dorinţa de a excela pur "cultural", ori pur şi simplu; din maniera selectă de a complica viaţa.

Războiul nu e atât de greu pe cât pare: atitudinea mea ingrată faţă de poziţia-mi prea înălţată, cocoţată pe un piedestal, mă împinge să uşurez fără probleme strategiile luptei. Lupta oarbă pe un front şi cea profundă (căutată) de pe celălalt, mă provoacă să trăiesc fie ca un derviş fără de frăţie, fie ca o femeie îngâmfată şi seducătoare. Câteodată, erezia-mi mă împinge să-mi şi împerechez rolurile până la reproducere- de unde şi sursa puterilor, de unde şi revelarea secretului. Există deci, ispita nărăvaşă a depeizării propriului Eu; atâtea diferenţe se nasc de pe o zi pe cealaltă încât, fugărind timpul, ajung nomada simţămintelor şi clăditoarea unui război placid, în care doar furtunile ravisante mi-l mai mai scot din calmitate, linişte şi pasivitate. Puterea mea cheamă furtuna, o stârneşte, o adapă, o descântă. Pentru că doar aşa are posibilitatea să crească convulsiv şi să nu slăbească treptat. Nu-i permit, m-ar dezonora, mi-ar fi repulsivă, mi-aş renega-o ca pe un copil nedorit.

Lupta mea e definită într-un flanc, inspirantă şi fortificată în celălalt. Nu am cum să cedez, să devin neutră ca ambasador al ei. Motivele le-am enumerat mai sus; motive clare ale puterilor mele militare, ale soldatului brav, camaradului înţelegător şi părtinitor, generalului prea ferit şi ale inexistenţei dezertorului. În toată această putere de a rezista presiunilor, tocmai diferenţele mă clădesc, oglinzile sparte care se adună şi formează chipuri distincte, chipuri care abia dacă se cunosc, dar care coabitează fără de jenă.
Mai aromat si mai personal aici

P... reţios!

Am căutat mult timp, pe străzile minţii mele atrofiate, cât mai multe indicii salvatoare, cât mai multe motive credibile care să mă facă să pun preţ pe simţire. Evident, fără niciun regret, toate cele găsite s-au dovedit supărător de nomade. Renunţasem la tot acest dinamism interior. Paradoxul ordinar m-a făcut să-mi dau seama că într-un timp aparent futil, indiciile au ajuns să mă caute pe mine şi motivele să mi se dezgolească ilimitabil şi fără dantelării.

Frenezia, în tot boom-ul ei, m-a acaparat, m-a filantropizat subit, m-a mulţumit! Simţirea, venită ca o melopee care m-a înghiţit şi m-a posedat instantaneu, a luat forme excesive şi eminente în trupul şi în mozaicul meu interior. Impregnată, mă obligă să inventez nuanţe de caşmir şi să mă eliberez atingând catifeaua neagră a neostoitului. Simţirea îmi schimbă registrul vocal, mă îmblânzeşte şi mă siluieşte în acelaşi timp, mă împacă şi mă devorează, mă ghidează şăgalnic spre gemete şi apogee. Şi singurul ei gaj impus mie a fost asumarea riscului. Căci, în toată servitutea mea, limitele inocentei sunt fragile, cumva invizibile. Şi atunci am decis coalizarea. M-a capturat, n-am avut dreptul să balansez, m-a înrobit şi m-a iradiat atât de brusc, încât n-am avut timp să o cunosc îndeajuns, dar am primit-o şi mi-am convertit-o indolent, în modul cât mai jucat posibil.

N-a fost vorba de răgaz, căci nu am putut s-o păcălesc. Frenezia... hipnotizantă! Compulsiunea... iminentă! Sunt exilată în propria căutare şi dorinţă, exilată în simţirea supremă, pentru că aşa infamă cum mă prezint, mi-am primit în loc de pedeapsă, formele exaltării. Aglutinându-se, formează Preţiozitatea, Climaxul interior, Dezrobirea. Frumuseţea simţirii stă tocmai în perversitatea ei; odată început procesul, joaca se mută în terenul ei, fără palavre, fără placiditate, fără diferende sau recurenţe. Ea îşi ştie jocul, eu îmi asum gajul, invizibilitatea limitelor şi râvnita jubilaţie.

În constelaţia descoperită pe pielea mea, în încifrarea stelelor necăzute din fanteziile mele, tu, Preţioasă simţire, mă ilimitezi şi mă dezbraci de inuman, ca să descopăr mereu altfel sălbăticia începuturilor noastre. În duo-ul nostru dezechilibrant, epuizant şi provocator, tu îmi eşti şi simţire şi gândire şi zbor!
Mai aromat si mai personal aici

Fructul interzis

Pentru că mă simt în zorii unei existenţe arzătoare şi izvor continuu de vise, şi pentru că am găsit motivul să am puterea să mă distrug printr-o emoţionantă şi frenetică nebunie a cărei dorinţă o simt sălbatică, dar şi religioasă, spirituală în acelaşi timp. Pentru că batimentului meu nu i-ai găsit încă o extravaganţă mai mare în a-l omagia.

Pentru că din căutările şi din decepţiile succesive e pe cale să se nască o singulară pasiune. Pentru că-ţi derutez defectele şi-ţi inhib prea cunoscutele gheare. Pentru că te întâmpin ca pe un prisos de fericire într-o existenţă senină şi nu ca pe un colac de salvare a unei descumpăniri. Pentru că te învăţ ce este sentimentul, acea ştiinţă de care te-ai fi lipsit foarte bine. Pentru că pasiunea îmi provoacă incertitudini, insomnii, întrebări ridicate enigmei tale. Pentru că, împerechindu-ne solitudinile (dragostea, dacă vrei) ajungem la neînţelegeri spumoase, roditoare.

Pentru că sper şi aştept, iar asta învie visul nebunesc al unei iubiri mature, autentice. Pentru că avem întâlniri simpatice care ucid sentimentul, unele banale care emit judecata prematură a josniciei relaţiilor, si altele purtătoare de exigenţe cărora nu ne putem sustrage fără să decădem. Pentru că, aşa caldă, suplă şi opulentă, nu voi fi suma precedentelor niciodată; pentru că mă deschizi ca pe un fruct în toate dimensiunile aparenţelor mele, pentru că îţi ofer distanţa pe care trebuie să construieşti pasarele şi pentru că te incită stranietatea mea.

„Sunt întreaga poezie a fructelor şi legumelor, regină a coriandrului şi zeiţă de cardamomă, am prospeţimea roşiilor, verdele unei lăptuci, aciditatea piperului, pielea mea are dulceaţa şi aroma unui strugure muscat, saliva mea este mierea pe care o păzesc cu străşnicie albinele, pântecele meu o plajă de nisip fin iar sexul meu o bucăţică de mango suculent care plânge cu lacrimi de zahăr."

Şi pentru că pledoaria a plecat de la stimularea muzicală a Ninei Simone- Love or Leave me- fiindu-mi astfel mai uşor să expun motive pe care nu a trebuit să le caut în mine, ci să le găsesc doar o formă literară comprehensibilă. E greu să spui ce simţi, în tot tumultul interior( dacă nu te-ai împrietenit în prealabil cu Jack şi nu ai ascultat frenetic o melodie repetitivă), uşor e să arăţi...
Mai aromat si mai personal aici

Incognito

În floarea răsărită găsesc toate motivele trecerii prin spinii ei.

Să îţi doreşti să ajungi la sărutarea petalelor cărnoase, moi, efeminate, e începutul luptei cu ce n-ai avut până atunci, cu ce nu ai atins, cu ce nu te-a privit, dar, subit, ţi-a înflorit desupra ca o mantie de mătase parfumată. În toată alura ei preţioasă şi distinsă, tulpina-i vrej onctuos descrie cu o ostentaţie proprie trepte ale descoperirii. Ştie că fără să ceară ceva, fără să aştepte totul de la tine, tu vei ajunge să vrei să îi pătrunzi canalele străvezii, să-i cedezi profundul tău, să-i cunoşti propria religie ca un catehumen matur, pregătit pentru deplinătate.

Trecerea prin spini prevede cunoaşterea închipuită a drumului, şi tu, în toată parcurgerea habotnică a treptelor lui, tinzi, rabzi, rogi şi atingi ţepuşul destinului pentru a-ţi prevesti propria juisare. Simţi mirosuri virgine, parfumuri specifice fecioarelor nedespletite, auzi toată gama odelor bucuriei, vezi voalarea petalelor neatinse, roze curtate de vânturi care le siluiesc, toate împletite orgiastic în simţurile tale ispitite. Nu urca în spirit afabil, nu te lăsa întristat de suferinţele perfecţiunii, caută să nu simţi cordialitate, afecţiune, îţi vei înroşi tălpile în spini. Urcă spre acel Cocagne care te invită să trăieşti, cu gândul că acolo găseşti fascinaţia şi nu aplecarea spre idolatrie, exaltarea şi nu excesul. Vei ajunge să defineşti singur Bucolique-ul, fără căutări prealabile ale motivelor, vei atinge înflorirea trufaşă, siderantă a tuturor motivelor căutate.

E un drum, nu o escală, un drum lung, anevoios. Vânturile înşelătoare te vor provoca, te vor răsturna. Floarea îşi va păstra petalele neîntinate în aşteptarea ridicării tale şi a repornirii- maladiv sau vivace, încrezător sau oscilatoriu, ea îşi va păstra supleţea parfumului, dogoritoarea chemare. Dar nu din amenitate pentru încercările tale, ci pentru presentimentul atingerii acelui moment incognito, al acelui tu-incognito care o va ajuta să-şi deschidă minunea şi să te bucure.
Mai aromat si mai personal aici

Eu- aservită monodiei tale?!

Lipsea ceva în tot acel fragment, în crepusculul marcat de diverse diferenţe închipuite. Era aceeaşi luptă- tacită, bonomă pe unul dintre flancuri, iar pe celălalt- uşor zeflemistă, uşor vexantă. Aceeaşi luptă, cu puternice aspecte romaneşti- asta pentru că nu definisem încă părţile fanteziste de cele canonice, chiar. Lipsea îndrăzneala care era mascată de aparentul dezinteres. Lipsea instinctul negândit al efuziunilor noastre, instinctul desenat de către o carnală intimitate poate, sau de către atingeri tangente revelatorii.

Mă uitam cum aerul îşi rarefiază emiţătorii plecaţi din deschizătura buzelor mele, apoi vedeam cum aerul tău inundă toate canalele de comunicare. Aşa voiai, să acaparezi, să reduci la tăcere, doar pentru a demonstra o teorie superfluuă, ori chiar lipsită de fundament. Am avut impresia pentru un moment că faciesul tău (uşor de remarcat) mi se transmite instantaneu. Am avut impresia că deznădejdea mea temporară îmi stafideşte şi văruieşte chipul, am avut impresia că-ţi pic în plasă.

Însă, amintindu-mi de eroii cărţilor mele...de joc, am încercat să desfigurez toată forţa ta îndreptată către mine şi să mă refugiez în fantasmele tuturor rolurilor clandestine, în suculenţa lor sugestivă minţilor noastre, în asumarea lor cu bună ştiinţă, în incitare şi instigare la căutarea deplinului nostru. Aşa am avut instinctul să mă revolt privirii tale care mă fixa câtuşi de cât sfredelitor şi care a reuşit să-mi schiţeze limite şi să dea startul unui alt fel de luptă. În sensul acesta voi înceta să opinez diverse teorii nelucrate în prealabil binar; teoriile aşa zis unitare doar dintr-un singur unghi, le voi refula. Pentru că nu am dreptul să critic o teorie deja fondată, dar am drepturi asupra uneia în desfăşurare. În fond, până şi teoriile deja asumate se pot demonta, dar nu prin vorbe, ci prin înlănţuiri de momente, instantanee fabuloase care te pot bulversa, rătăci, ori lumina.

Până la urmă, lipseau atât de multe în acel fragment, atâta simţire pierdută în badinerii bine jucate, atâta miros, văz, auz- sugrumate de prea multe idei de necontrolat. Lipsea furia mea pe care, dintr-o blândeţe nejustificată de către mine, mi-am potolit-o ca pe un cal sălbatic care spumega libertatea din spatele unor gratii. Furia mea îndreptată către neîncredere, către desfiinţarea tuturor celor clădite în doi, către necredinţa în valorile lor, către nesiguranţa, frica, nevoia şi dorinţa, toate resimţite precum un paloş care parcă-mi rănea şi chipul şi sufletul în acelaşi timp. Dar n-a făcut-o, e greu să o facă cineva sau ceva, însă a fost atât de aproape...

De aici şi toată revoluţia furiei mele. Ciudat, a fost o elecţiune de moment- de fapt, nici nu aveam a doua variantă, simţeam revolta şi furia, care, undeva, în contextul acesta, s-au suprapus. Lasă-mă descoperită, pas cu pas, cu răbdare şi nu cu zgârcenie, cu dorinţă şi nu egoism, cu interes şi nu sfidare.
În toată furtuna mea, lupta ta zeflemistă şi vexantă se va transforma în regăsirea tuturor celor ce au lipsit în tot acest fragment, în crepusculul marcat de toate diferenţele închipuite.
Mai aromat si mai personal aici

Când am avut toate răspunsurile, întrebările s-au schimbat...

Am căutat un tunel (şi nu un gang), am căutat un spaţiu îngust, obscur, rece, un spaţiu infinit în toată forma lui care să mă invite să-l parcurg. Cu frica şi cu neştiinţa sălbaticului ajuns în civilizaţie, în urbea labirintică.

Când credeam că l-am găsit, când mă bucuram de descoperirea mea, m-am văzut caleidoscopic în pereţii lui, fragmentată, infintă. Mi-am pierdut identitatea, dar mi-am văzut toate feţele, milioanele de feţe, de oglinzi care mă înfăţişau ironic şi sfidător. Odată intrată, vârtejul lui m-a făcut să mă pierd de mine şi să înnebunesc. Prea multe lumini, prea brusc, prea multă imagine şi prea mult sarcasm, prea multe sunete şi prea multă aglomeraţie de mine-uri. Luciditatea rămasă mă întreba dacă nu am greşit tunelul şi am intrat în focul purificator, în care, de fapt, relele din mine nu ard, ci strălucesc. Mă întreba unde e obscuritatea, răceala şi infintul pe care îl căutam. Mă întreba dacă nu cumva frica şi neştiinţa mea (atât de râvnite) nu s-au transformat în nebunie şi-n distrugere.

Răspunsurile le vedeam pe pereţii tunelului, cumulul lor mă înfăţişa în toată amploarea fiinţei mele- Eul cu milioane de feţe, greu de descoperit de către alţii şi prea uşor dezvelit de către propria-mi înfăţişare a ispitei. Frica s-a transformat în complacere şi neştiinţa în rânjet atotcunoscător.
Atunci, în slava cenuşei sălbaticului ce mai rămăsese în mine, mi-am apropiat genunchii de lava dogoritoare, mi-am acoperit trupul cu izmă ca să mă feresc de fiinţarea oglinzilor mele şi am închis ochii. Dacă ştiu totul, dacă nu mai am pentru ce să înaintez, dacă mă dor propriile vedenii si realităţi, dacă am avut toate răspunsurile atât de repede, atunci... singura salvare este să schimb întrebările.
...
Întorsătura trebuie că va fi fost bruscă în tot acest katharsis.
Mai aromat si mai personal aici

Curioşii mor repede!

Mă confrunt cu o reală lipsă de răbdare în perioada asta, iar jocul fără jucători mă indispune. Am prea multă energie risipită aiurea ca să mai pot sta pe bară şi să aştept. Mi-e dor să joc, să fac mutări mai mult sau mai puţin gândite, să primesc şah mat şi să mă supun umilă, să îmbrac gânduri neconvenţionale, să-mi ridic ochii spre tine şi să te rog.

Undeva în toată aşteptarea asta, focul lumânărilor arde singur, parfumurile noastre se evaporă, gurile au secetat, vinul roşu s-a transformat în vodka fără alcool, iar trupul meu cuprinde leneş un pat dezgolit de energii. Eu deschid toate cărţile care m-ar putea elibera de tine, îmi îmbrac rochiţa de noapte, îmi pun ochelarii şi citesc, citesc, citesc printre mituri şi arhetipuri, idei şi momente, toate gândurile pe care ai putea să le ai în momentul ăsta. Trec curioasă prin etape ale căutării tale, mă opresc, fac popasuri îndelungi stând pe spate şi atingându-mă, sorb o licoare roşiatică şi continui itinerariul tău.

Sunt curioasă să ştiu cine se mai oglindeşte în gândul tău în afară de mine, cine te mai ghiceşte sau te caută, cine te mai doreşte cu atâta patimă şi câte alte gânduri păcătoase şi dezirabile ai mai întâlnit. Sunt curioasă dacă ai reuşit să-mi descoperi forma într-o altă femeie, dacă aşa am reuşit să ne întâlnim iarăşi privirile nesătule, dacă aşa am reuşit să ne simţim în acelaşi vulcan al pasiunii. Sunt curioasă să aflu dacă ai regăsit energia mea în alt trup, dacă ai consumat-o şi dacă te-a epuizat. Dacă mi-ai sărutat buzele, închizând ochii şi văzându-mă sau dacă te-am cuprins în şalurile străvezii şi parfumate ale pielii mele.

Deschid şi închid cărţile călătoriei tale cu un singur scop, dar cu toate gândurile din lume. Nu am răbdare să joc singură, dar îmi place să-mi imaginez şi curiozitatea ta, de aceea nu renunţ. Mai presus de orice, îţi ghicesc itinerariul pasionată, excitată şi flămândă pentru că simt că destinaţia e precisă; simt că ultima ta oprire te va întoarce la natură şi la potolirea tuturor frământărilor şi aşteptărilor ei.
Mai aromat si mai personal aici