Mi s-a făcut dor de depărtări zilele astea. De locul în care mi-am lăsat o parte din suflet; acolo unde, negreşit, savoarea cafelei de dimineaţă se împreuna cu un aer tare, tăios şi atât de limpede, iar eu îmi doream să respir din ce în ce mai repede ca să nu pierd nimic din puterea lui. Mi s-a făcut dor de tăcere, de împăcare a perversităţii cu seraficul, de balansare a fugii, de cărţile pe care întoteauna le citeam invers- de la sfârşit spre început, de păcatul pe care simţeam că-l comiteam atunci când aprindeam şi stingeam ţigări în toată curăţenia şi sfinţenia aerului ăluia. Toate le găsesc acolo, toţi paşii unui ritual de care am nevoie câteodată. Toate nimicurile adunate numai în acel loc, dar care şterg toată cenuşa adunată pe chip în afara lui.
Nu e prima oară când simt nevoia să ajung acolo; nu e prima oară când, ca un copil scriindu-i Moşului, eu îi scriu lui- locului care mă vindecă. Nu e prima oară când m-ar ajuta să-mi menţin echilibrul sau să aleg, sau să mă liniştească nopţile în care găsesc cerul care nu poate să capete o altă învâluire decât acolo şi aşa. Să simt cum stelele lui îmi coboară aproape de durere şi o fac să strălucească. Doar văzând-o strălucind, am putut accepta-o şi depăşi-o.
Mi-e dor să-mi asculte poveştile, mereu altele, mereu surprinzătoare; mi-e dor să-i spun că durerea pentru care aş veni acolo e cea mai frumoasă dintre cele simţite până acum- că nu mai are nevoie de strălucire. Să-i spun că a început să nu mă mai nemulţumească dezechilibrul şi că trăindu-l, am scris pagini întregi de furtuni şi de ploi de stele, de iubiri şi de reîntoarceri, de căutări şi de găsiri, de simplitate şi de profunzime, de nebunie şi de iarbă curată, paşnică, tânără. Aş vrea să-l rog să mă recunoască şi nu să mă denigreze, locul ăla m-a clădit, m-a învăţat să simt în maniera în care şi natura simte ( nu am fost frapată când ni s-au îngemănat apelativele, a fost răvăşitor că TU ai ştiut de la început atât de multe despre mine). Aş vrea să-i spun despre TINE, şi despre lupta mea cu impulsurile, şi despre cum te vreau, puţin câte puţin, cum te cred ( eu- veşnica necredincioasă), cum te ascult ( eu- veşnica povestitoare), cum te simt. Să-i spun despre schimbările mele, despre privirea mea nouă, purtătoare de străfulgerări, despre mândria mea şi jocurile mele, despre alte vene, altă piele, alt somn, alte vicii, alte pasiuni, altă muzică, altă cafea...
Chiar şi aşa, cu femeia ajunsă acolo, tot o să-mi fie dor să regăsesc fetiţa care credea că dealul e un munte, gârla- un râu, piatra- un bolovan. Acum, când femeia va vedea realitatea, va ştii de ce îi era atât de dor de depărtări, de miresme şi nu de dimensiuni, de aer şi nu de rigiditate, de cer şi nu de pământ. Mi-e dor să plec acolo, aşa schimbată cum sunt, cu jumătate de suflet viciat, în regăsirea acelei părţi din el lăsate de data trecută acolo. Cealaltă parte a întregului ŢI-am încuviinţat-o Ţie, acum ceva vreme, ca să mi-o cureţi de vicii(ale mele, ale tale, ale noastre) şi s-o iubeşti pentru ceea ce a însemnat până acum.
Vreau să aud vioara locului aceluia, vioara care cântă până la durere şi lăcrimare! Apoi să râd, vreau să-mi aprind în complicitate o ţigară în timp ce-i dezvirginez sălbăticia trăgând de volanul maşinii şi înaintând în căutarea paradoxului şi a pactului care trebuie să existe în acest loc. Nu mă poate ispiti atât de mult fără subterfugii! E prea lacom de poveştile mele şi eu prea atinsă când îl păşesc!
Mi-e dor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu