Eternul feminin

Arareori irumpe şi mă mulţumeşte bucuria panteistă care lâncezeşte în fiecare om. Am alte prilejuri de bucurie; dimineaţa, când îmbrac un kimono nou cu adevărate mângâieri şi cu emoţii aproape sexuale, trăiri care nu au nimic inconştient sau organic. Ştiu să mă desfăt, mă critic şi înţeleg-trăind, pentru că tot ceea ce fac e spontan, liber şi violent. Stăpânesc o prodigioasă coheziune în gesturi şi atitudini şi îmi trădez personalitatea caldă, roditoare şi vastă. Când obosesc, îmi schimb adevărurile, iar evenimentele le transform în simple accesorii pe care nu le refuz, dar nici nu le caut.

Sunt intuiţii care maturizează sufletul în nopţile lungi de vară, calde, fără oameni, fără plimbări; ceasuri de nespusă toropeală, când zac în camera cu ferestrele închise, transpirând sub briza fierbinte a respiraţiei, pe jumătate adormită, pe jumătate bestie. În somnolenţa nopţilor, în vântul lor sărat, pe iarba din grădină şi în lectura lentă şi plictisită a revistelor fără coperţi şi cu foile îndoite- revin câteva senzaţii, amintiri şi gânduri care stăruie, se împletesc şi se dilată, dospind noi credinţe sau ţesând privelişti înfrigurate, în care desgustul se fărâmiţează tot mai mult, lăsând loc mângâietoarelor revelaţii şi prevestind cearcănele. Privirile mele te întâmpină atunci cu luciri de spaimă şi de aşteptare. Din trupul şi sufletul tău, legiuni se îndreaptă către mine, şi eu încerc zadarnic să te recunosc, întunecat de umbrele pătimaşe rodite de febra nopţilor.

Trupul meu alb dăruit întunecatei nopţi şi nepriceputei iluzii, pe jumătate gol şi inconştient de goliciunea lui, cu sâni care răsar pietroşi din bluza strâmtă şi udă, cu buclele sălbăticite în dansul gândurilor, te construiesc în norii fumului care-mi usucă brutal buzele, din fumul foiţei linse cu prospeţime, subţire şi scurtă ţigară care te naşte din fumul eliberării şi fumul sufletului închinat nopţii. Atunci înlocuiesc frumosul cu urâtul, dar nu cu mediocrul sau murdarul, atunci chem viciul, dar nicicând stupiditatea, atunci înţeleg pe sălbatici, dar nu şi pe semidocţi, atunci simpatizez cu plebeii şi am un puternic dezgust pentru burghezi. Atunci îţi ghicesc dorurile oprite pe coapsele ferme, după cum îţi ghicesc şi gândul umezit în privirile mele. Vraja faptului necunoscut? Atunci, în libertatea mea, îmi descopăr generozitate, vioiciune, încredere şi poftă de a blama oameni, de a înjura sălbatic şi emoţionant ca o miluială toate filosofiile dragostei. Atunci râd de om şi de femeia care trebuie să-l mântuiască. Păcatele femeii, sunt ele roua mântuirii amândurora?

Din carte în carte, din dor în dor, din patimă în patimă, viaţa mea e fie desfătare, fie chin inutil, iar sufletul meu nu se lasă emoţionat sau copleşit de amintiri niciodată. Eternul feminin care mă oboseşte, îl citesc şi-l aud peste tot, idila şi adulterul, umanitarismul şi lumea infectată de feminism. Nu idealizez femeia, ci poezia noastră erotică, religioasă şi filosofică. Atunci, în fumul gros care sparge cu brutalitate liniştea neagră, atunci mă reconstruiesc şi renasc din propria arhitectură a genezei; atunci când îmi aştern trupul leneş pe pământ ca pe-o licoare magică, te cern în braţele mele şi mă gândesc că ochii tăi mă privesc întotdeauna şi mai ales când lipsesc. Mă gândesc că ştii ce fac şi că îmi simţi de departe mirosul de ... femeie, apă răcoritoare şi de iarbă!
Mai aromat si mai personal aici

Cu atât mai rău pentru soartă

Mult straniu şi chemător în tine; mâinile
mele caută piele neatinsă. Mult vis şiroind,
scânteind în cântecul pântecelui meu.
Apoi tăcere de om înviat din morţi...
Apoi o spaimă de tremens poeticus.
Multă ciudă că sunt şi că nu sunt, că
n-am curajul să rămân, că n-am puterea
să plec, că sunt însetată de
paradoxul visului tău.
Apoi monolog halucinant în noapte,
Apoi mărturie temătoare care mă aţâţă şi
mă chinuie.

Multă iasomie în părul meu, mult senzual
în juru-mi şi multă suprimare. Prea multă Uma
şi Kali a Bengalului, discretele fantezii spontane
şi capriciile seducătoare-
prea grava voce a lui
volte-face.
Apoi, atâta operă de artă în
cuprinsul nostru...atâta liquor de lins
de pe degetele tale şi abundenţa condeiului meu
fugar şi atât de nepriceput
câteodată!
Liber şi violent e visul în care îmi place
să-mi numesc viaţa orgie de senzaţii şi
de străluciri filiforme, de masculin
je m'en fiche şi de frăgezime sau corupţie,
de poeme şi de doctrine.
Apoi patimă şi dor, cântec şi nopţi goale
în acelaşi vis,
Apoi îmbrăţişarea nefiinţei şi frica
însetatei şi a nestăpânitei.
Multă frică faţă de incompletudine, de absenţa
continuei tale nutriri!

Atâta straniu, atâta chemător în tine mă
face de fiecare dată
să-ţi reţin chipul în palme
şi mai mult decât vrea soarta să
se joace cu
noi...

Apoi mult vis- când
palmele încep să-mi
fumege cenuşa
chipului atins.
Mai aromat si mai personal aici

Senzaţia celor două lumi

Tremur la gândul că sunt certată de soartă şi pusă alături de oameni care se desăvârşesc sau se pierd prin sine, când eu stărui în continuare a crede că nu sunt mişcaţi decât de mine. Dimineţile mi le deştept întârziind în gândire şi încercând să alung senzaţia celor două lumi pe care o port din visurile mele în sufletul meu cel de toate zilele; din momentele în care îmi aşez capul pe genunchii tăi, împletindu-mi trupul ca o ramură şi insinuând obişnuitul viciu într-o roşire a plăcerii, până acolo unde ajunge să mă înspăimânte hârtia, dar nu cea albă, ci jumătatea scrisă. Până realizez că gândesc prin echilibru şi dezechilibru, prin forme, sunete, prin piatră şi prin culori, până realizez că scrisul îmi slăbeşte cumplit puterea gândului, depărtându-mă de la cuvânt şi de la idee.

Îmi place să-mi gândesc fiecare clipă ca şi cum în acel moment onorez cu absenţa mea sute de simfonii şi de expoziţii care se desfăşoară şi se închid fără mine, mii de cărţi care se citesc în toate colţurile lumii şi soarele care răsare mereu altfel, dar dincolo de ochii mei. Astfel încep să am sentimentul prezentului, acel sentiment direct de viaţă imediată, acel sentiment al visului, al vieţii şi al verii care vin şi pleacă, fără ştirea mea sau a oamenilor. Pentru că, astfel ştiu că gândurile încă mai poartă amintirea unei noi dimensiuni în care s-au desfăşurat ieri sau acum o sută de ani situaţii minunate, incerte şi nebune. E ca şi cum aş purta jumătăţi de lumini în suflet, acele lumini pe care le iubesc prin simplitatea lor. Aş putea să le pictez, deşi nu am încercat vreodată. Le-am descoperit vii, doar în plăcerea erotică de a atinge minunate părţi ale unor sculpturi sau cumpărându-mi cele mai scumpe flori ca să le arunc a doua zi. Le-am descoperit în cele 3 anotimpuri prin care am trecut împreună şi care mi-au lăsat senzaţia adevăratei vieţi. În prezent râd şi las critica ei la îndemâna profanilor care îmi repugnă. Visul meu cu împăraţi şi cu săraci îmi pare apa morgană a însetatului.

Îmi răsună duios acele buze şoptind, revăd cu drag pleoapele voalând rigiditatea privirilor, trupul respirându-mi briza şi sufletul purtat, poate, pe cele mai fertile plaje ale minelui. Aceste imagini îmi sunt busolă şi sfetnic în pasiunile literare- deşi, desigur, ca orice admirator care citeşte cu voalul adorării şi slăveşte cele din urmă grigonări ale idolului, nu ştie că alte nenumărate cărţi bune îi rămân ascunse. Cu cât recunosc aceste fulguraţii în care aventura m-a adus pe neaşteptate, cu atât sentimenul de excepţională fericire senzuală creşte. Iubesc ceea ce sângele meu de intoxicată îmi porunceşte şi mă ispiteşte; iubesc acel amestec de umilinţe şi de răzbunări, de cruzime şi de dezmierdare, din împletire de vis şi veghe, inconştient şi amintiri, emoţii şi răzvrătiri trupeşti- le iubesc pentru că te-au făcut străin de tine, neostenit în dragoste şi voitor în a chema desfătarea în trupul uneori istovit, secătuit. Le iubesc pentru zorii lor, în care spasmul începuturilor se potoleşte, iar înlănţuirea durează lung şi încordat ca o tânguire.

Acele ceasuri în care, trupul tău viu primeşte mai adânc decât ar putea crede şi mai permanent decât ar dori, stăpânirea sufletului meu feminin- căruia îi cunoşti slăbiciunea şi pentru care te faci indispensabil. Sunt ceasurile în care accept noaptea ca p-un ritual al singurei lumi în care trăiesc, iar ziua n-o revendic sufletului meu, ci o donez, benevol, celei de-a doua lumi în care vieţuiesc şi atât!
Mai aromat si mai personal aici

Laleaua din cuşca Leului

Jocul meu e altul- uşor mai nervos şi mai orientat, neliniştit şi capricios. Sexualitatea mea străbate şi se trădează în gesturi care iscă ispita. Aceeaşi ispită care tulbură, strecoară îndoieli şi cheamă conştiinţa libertăţii. Cu toate astea, viaţa mea nu a fost furtunoasă, şi nici prezentul nu e calm marin. Furtuna şi neprevăzutul de abia acum le cunosc, din pricina faptului că pot nădăjdui să te înţeleg ca adevăr, iar tu vei putea pătrunde în lumina şi umbra "celeilalte" din mine. Aidoma celui mai fecund katharsis care nu e tocmai creaţia, ci neputinţa de a crea.

Au trecut luni de când mi-am descoperit trupul privit şi admirat din afară, indiferent de sexualitate. Ispita a devenit, de astă dată, sinceră şi spirituală- începută de mult timp, dar organizată târziu. Am ales atât calea libertăţii, cât şi pe aceea a robiei pentru că am fost adesea prinsă de alte încercări şi uluită de alte revelaţii în timpul purgatoriului nostru. Filosofia mea s-ar reduce până la urmă la o singură dogmă: joacă-te!- acel joc care păstrează singur instinctul realităţii, care trăieşte şi se mişcă în realitate, acel joc care se desparte de toate celelalte dogme, imorale sau morale, şi care sunt ţesute în fond, în şi din închipuiri.

În fiecare zi îţi descopăr alte posibilităţi, te îndemn mai viu, ne ispitim mai adânc fără risc sau gratuitate. Aşa ne întrupăm drept viciul celuilalt pe care îl ajutăm cu o iscoditoare pasiune. Izbânzile noastre erotice sunt şi principiale- pricinuite de idei, de raporturi, de poveştile intime ale diverşilor eroi. Te interesez prin virtuţile şi viciile mele. Mă interesezi prin cuget şi prin luptă. În fond, cine m-a ridicat din ceata tuturor chipurilor, cine mi-a durat statură proprie, cine mi-a dat glas? Îţi recunoşti fătura gândului în mine; eu, care te urăsc şi te iubesc cu repeziciune şi cu patimă, care te pândesc cu ochi lacomi şi violenţi... cu dragoste! Eu- cea care-ţi zâmbeşte ca la un joc de gajuri, îmbujorată şi zăpăcită atunci când te prinde, pentru ca apoi zilele să treacă singure şi pauzele lungi să întrerupă îmbrăţişările noastre. Iar în aceste răstimpuri, mă simt palidă, fără gânduri şi fără oase, îmi simt conştiinţa subţire şi incurată ca a unei convalescenţe.

Astea sunt clipele în care închid ochii şi permit spuselor tale să alunece pe oglinda minţii mele fără să lase urme. Sunt clipe în care trăiesc în nespusă intimitate cu miturile, fără să mă înalţ deasupra lumii, ci să las lumea să primească pe împăraţii şi pe săracii visurilor mele răzleţe. Sunt clipele în care celebrez, ritualic aproape, felul în care mă porţi şi felul în care mă nasc în braţele tale, ca o apă care câteodată te botează, câteodată te îneacă...
Mai aromat si mai personal aici

Cineva îmi dăruieşte lumina nopţii

Am scris atât de multe despre noi, fără să le ancorez vreunui anotimp, vreunui loc, vreunei destinaţii. Am scris despre mine, despre singurele mulţumiri banale pe care le am de când m-am schimbat; am vorbit despre cum timpul îmi miroase a lemn putred, a ulei rânced sau a cărbuni uzi, despre cum străzile pe care calcă sufletul meu sunt murdare fără vreo urmă de pitoresc, oamenii lor sunt sărmani şi proşti, iar atmosfera mediocră. Am scris despre influenţe şi despre bărbaţii care au câte o personalitate pentru fiecare femeie, despre cei care sunt speciali, dar şi despre aceia care nu ştiu să mă citească sau nu au curajul să gândească un gând până la capăt. Am scris despre interesantele instincte, agăţate deasupra formelor de viaţă împrumutate. Totodată, despre geniul feminin căruia îi e indispensabilă savoarea cruzimii. Şi iată, acum mă întreb dacă am sau nu un suflet, iar singurele aspecte care m-ar înspăimânta ar fi magrinile acestui suflet care să-mi fie!

Am ridicat în slăvi o anume animalitate informă, până în momentul în care am veştejit-o, am preschimbat-o într-una comună, ternă, potabilă. Frica sufletului şi a trupului meu se leagă de adjectivul ăsta nemilos- nu vreau să fiu comună prin ceea ce însemn, prin ceea ce culeg, prin ceea ce fac. De altfel, aristocraţia nu mă interesează, iar parvenită nu am fost niciodată, nu am căutat să doresc fructele trudei mele; nu vânez ca să mă hrănesc, ci ca să mă joc, deşi niciodată nu învăţ regulile jocului pentru că ştiu că învăţându-le, nu l-aş mai putea juca. Dacă a fost vreun moment în care am cunoscut psihologia vreunui viciu, nu ajuns să-l practic, n-am mai putut! Am devenit subit înfometată de neprevăzut! Iată cine sunt eu: aceea care a crezut că poate tulbura vieţi, care a crezut că se poate apropia de ele, că le poate atinge cu răsuflarea ei, le poate scutura sau desface. Aş recurge la un joc stupid şi naiv ca să-ţi cunosc visurile: te-aş întreba cum ţi-ai împărţi o zi perfectă. Poate că aşa aş putea să-ţi tulbur viaţa, să mă apropii de ea, să o desfac! Dacă adevărul în genere, nu se află prin dragoste, atunci nu mă interesează.

Departe de mine, am reuşit să-ţi surprind ţie o formă precisă, să-ţi descopăr o anumită lumină a trupului şi să văd marginile sufletului tău. Lumina asta m-a făcut să mă iubesc pentru că mi-a aflat, pe nesimţite, aproape toate slăbiciunile; lumina care preface tot ceea ce e banal în minciună sau în poezie. Lumina nopţilor în care am cultivat cu furie cele mai savuroase nimicuri, acele nimicuri care ne ofereau liberatatea de a trăi la întâmplare, cum vrei tu şi cum vor ploile sau zorile.

Trăiesc pentru atât de multe ţinte încât, fatal, fiecare zi se ridică dusmanul celeilalte, iar fiecare pagină scrisă lasă propoziţii fără punctuaţie, doar ca să am răgazul să fumez şi să mă gândesc la tine.
Mai aromat si mai personal aici

Omul... acest necunoscut!

Bat ceasurile care-mi readuc în prag privirea aceea râvnită atâta vreme, privirea care-mi dezbracă rochia albă shakespeariană, rochia Ofeliei. Doar aşa recunosc că am avut întotdeauna nevoie de minuni, de închipuiri ale unei iubiri nădăjduită de la bun început pătimaşă şi de clipe dăruite minunatului delir al simţurilor noastre!

Bat ceasurile în care, nemulţuminu-mă cu o iluzie, te fac să taci şi te călăuzesc cu un deget acolo unde, nevăzut, cântă pianul mut învelit în caşmir; acolo unde ai ştiut cândva să-mi cuprinzi dintr-o privire tot farmecul, lăsându-te atât de pătruns de numele meu. Acolo unde, de îndată ce ne-am găsit faţă în faţă în zorii nopţii, am hotărât să ne strângem în braţe până la ziuă. Omul... care se lasă acum în voia unei iubiri atâta timp temută, respinsă, vede acea iubire de la care se aşteptă la tot, la auzul acelei muzici insolite a cuvintelor străine ce înfloresc pe buzele dorite ale unei tinere femei. Iubirea care îl face să fugă ca şi cum ar face-o pentru totdeauna, să fugă numai de dragul de a fugi fără oprire, dar fără să reuşească să fugă nici de el însuşi şi nici de imaginea frumoasei prăzi lăsate cumva, în voia sorţii. Paradisul acestei iubiri incerte îl poate îndepărta pentru acum, sau pentru totdeauna, de atâtea paradisuri artificiale.

Te simt, şi sunt atât de ascultătoare şi de curioasă! Am teribilul sentiment al femeii goale într-un pat, care nu prea are cum să se apere, care te vede aplecat, atingând cu mâna fierbinte buchetul pielii răsărit din pântec până pe piept, şi, într-o atitudine de rugăciune, te vede înflorindu-i coapsele şi strângând-o cu putere în compasul braţelor tale. Femeia goală care simte atunci că poartă cea mai preţioasă rochie, că e regina balului intim şi că aude în fundal murmurele de admiraţie ale nopţii, ale lunii, ale întregii naturi- acea rochie de feerie şi de melodramă în acelaşi timp. Şi am teribilul sentiment al înfăţişării tuturor virtuţilor şi viciilor care, în speţă, se păstrează pentru a fi povestite, într-un separee elegant, atât la ceaiul de la ora cinci, cât şi la cafeaua din zorii zilei. Aceste vicii şi virtuţi îl prefac pe om în eternul necunoscut, iar pe îndrăgostit în l'eternel geloux pe graţiile acelei femei care nu-i e pe deplin încredinţă- pe care nu o poate poseda continuu cu trup şi suflet. Acest geloux a cărui logică pătimaşă nu trebuie să ni se pară absurdă pentru că ascunde în ea omul biruit de dragoste după atâta timp de zadarnică împotrivire!

Bat ceasurile care-mi readuc bucuria de te trăi, de a legăna în undele noastre toate reflexele naturii; această natură care ne şopteşte în complicitate, fără de pudoare, cuvinte pe care le îmbrăţişăm negreşit: "Ne-am înţeles pentru o bucurie necunoscută oamenilor!"
Mai aromat si mai personal aici

Eşti un vechi garibaldist!

L'ete Indian, parfumul gurii neatinse, răni pictate în singurătaţi culese de pretutindeni. Dorul să privesc pe cel ce priveşte, să-l iscodesc pe acela care iscodeşte, râsul vesel care-ţi izbucneşte ca cioburile unui vas de porţelan care se sparge, răspândindu-se în penumbra regăsirii. O atmosferă cumplită pe care energia şi credinţa o biruie împodobind-o!

Te văd ca pe-o sinteză stimulatoare a formelor omeneşti, într-un fel de deznădejde întăritoare. Şi eu... intervin eu cu urmări rodnice în viaţa ta, îţi transmit frica faţă de puterea femeii? Eu, şireată şi mincinoasă, sunt oare traducerea legilor celor mai duioase ironii sentimentale? Eu sunt războiul care te smulge din starea de descumpănire, în mine răsună ecoul primei lovituri de tun trase pe câmpul de luptă pentru a-ţi trezi patima nestăvilită, vraja, stăpânirea şi cruzimea. Tu şi războiul- femeia râvnită şi temută, vrăjitoarea duşmănită, ursitoarea ce îţi va toarce furiile preschimbându-le în entuziasme. Metamorfozele războiului prind formele fecioarei nebune, stăpână pe nebunia ei; altădată a fecioarei înţelepte, nebună prin jertfa ei!

Aştept să-mi povesteşti despre femeile pe care ai avut pricini temeinice să le urăşti mai mult ca pe toate celelalte, acele femei pentru care nu-ţi poţi înfrânge dorinţa şi al căror farmec, în sensul absolut al cuvântului, te face să tremuri. Iar când tremuri, ştiu că eşti primejdios! Să umpli aceste poveşti cu beţia dragostei tale de viaţă şi a dragostei de luptă mustind de secrete senzuale şi spirituale! Să arunci florile poveştilor peste mine! Flori pe care ai da o avere numai pentru că ai avea plăcerea să le arunci, naufragiate, peste mine! Aş avea poftă să fiu fericită atunci! O să fiu cu tine împotriva războiului şi o să-l accept, o să-l apăr, o să mă înrolez atunci când bate ceasul- un pic de dispreţ aranjează atâtea şi, în fond, nu-i nimic pe lume fără spiritul de contradicţie. Epatându-mă pe mine însămi, ca război al tău, al meu, al nostru!

Eu- cea care bate prost cărţile jocului, cea care ruinează şi goleşte! Eu, cea care, mereu după ce pleci, se întreabă dacă te voi mai regăsi altundeva decât în amintirea mea! Şi tu, tu cu cine te lupţi?
Mai aromat si mai personal aici

Zgomotul faimoasei lovituri de ciocan!

Faptul că reuşesc să văd nenorocirea câteodată, mă scârbeşte. Tot ce rămâne spus curge lacom în câteva cuvinte: "Te poţi lipsi de serviciile mele, dar îţi ofer prietenia mea!". Iată cum dau doi bani în momente de genul pe Quo Vadis, şi cumpăr scump Le Rire. Iată cum privesc grosolănia sorţii şi cum îmi amintesc neînfrântă de memorie de acea glorie carnală pe care o ridicam uneori deasupra tuturor gândurilor posibile.

Aş fi vrut să mă fi întâlnit într-un magazin; stând într-un colţ şi cercetând sclipirile unor ceasuri masive, să-ţi fi furişat privirea către acea femeie de la colţul opus care încerca nişte mănuşi lungi şi negre şi care privind-o, să te învăluie în plină trezire a spiritului, într-un fel de poveste erotică. Aş fi vrut să gust astfel din acele mici crime letale pe care ai fi simţit că le comiţi, acele delicte spirituale pe care atât de rar le laşi libere. Aş fi vrut, în acel loc, în acel moment, să confund cu o eleganta perversitate simţurile tale cu spiritul meu. Să te fi lăsat să-ţi imaginezi cum mâna aceea atât de mică îmi îngăduie să trântesc uşa în faţa oricărui bărbat devorat, oricărui aşa zis stăpân şi că, ascunzând în mine iubita cea mai pură, mi-aş fi răscumpărat izbăvirea prin dragostea ta, suportând bice amarnice şi porţi ale morţii. Te-aş fi învăluit doar privindu-te, ţi-aş fi început poveştile trupului meu, lăsându-te să-ţi imaginezi culoarea şi natura lor. Ţi-aş fi răsuflat dintr-o clipire caldă că cel ce mă vede şi nu se îndrăgosteşte de mine, nu va înţelege niciodată, nimic din iubire.

Există oare, chemarea celor mai frumoase ore, chemarea dragostei care să te facă să mi te arăţi? Ştiu că dacă te-aş fi privit în acel magazin, te-aş fi îndurat ca pe un zeu aducător de război şi nu de pace, odată cu tot măcelul nevinovaţilor şi totuşi, în voaluri presupuse, aş fi fost în stare să te implor şi să-ţi dăruiesc, conştientă fiind că propriu-mi vânt al sufletului îmi sugrumă în jurul gâtului eşarfa subţire şi parfumată. Privindu-te, aş fi simţit, prin manifestările tale, cum începi să-mi faci toate confidenţele pe care le ţineai ascunse, te-aş fi dorit negreşit!

Aş fi vrut să aud în continuare chiara străzilor pariziene şi nu zgomotul faimoasei lovituri de ciocan. Nu zgomotul realităţii, nu timpul şi destinul. Aş vrea să te aud cum îmi vorbeşti ca un străin, cum te porţi ca un bărbat care mă vede întâiaşi dată, aş vrea să ne fermecăm fără să auzim zgomotele, ci sunetele cântecelor noastre şi numai ale noastre. Aş vrea să ne re...cunoaştem!
Mai aromat si mai personal aici

Vinul asasinului şi Rue de Fleurus (Inferno şi Paradiso)

Deseori îmi cobor sufletul pe strada asta şi îmi las mâna să te cuprindă îmbrăcându-te în tot parfumul parizian al dragostei. În soarele fragil al sfârşitului de mai, pe Rue de Fleurus, îmi îngădui nonşalanţa de a te purta ca pe-un şal în plin Belle Epoque, de a te gusta ca p-un fraise în aerul nostalgic şi desfrânat al Parisului neîmblânzit. Mă văd acolo, sorbindu-te cu zâmbete şi conversând la un the blanc neîndulcit despre nebunia lui Dante, citându-l ocazional printre sorbituri uşoare şi râzând de Pandora sufletului său. Mă văd intrând într-o librărie dichisită, căutând mlădioasă o carte despre artişti neînţeleşi, cocoţată pe o scară dublă, într-o rochie încorsetată, albă şi transparentă. Te văd punându-ţi subtil ochelarii şi făcându-te că mă ajuţi. Arunci priviri deocheate dedesubturilor rochiei mele şi îndrăzneşti să-mi atingi glezna invitându-mă la excitări fulgurante şi îmbătătoare. Mă văd furişându-mă cu tine pe una dintre străduţele alăturate Fleurusei, străduţă pustie pe care tu o foloseşti ca să-mi atingi şi să-mi miroşi doar un pic buzele, plimbându-ţi mâna pe croiala dantelată a lenjeriei mele.

Slăbiciune, vanitate, nesaţ... să nu poţi rezista privirilor perfide, întotdeauna perfide ale amanţilor care-şi rânjesc poveştile în plină lumină şi odoare cotidiană. Să simţi asta când compătimeşti săracul bărbat că nu a descoperit în metresa lui ceea ce se cheamă femeie- pierzanie a bărbatului din el. Desigur, invidia vorbeşte în locul meu- nu mă gândesc decât la prostia lui Rafael sau a lui Rubens- să descoperi Paradiso în creaturi planturoase, întruchipări ale culmii nenorocirii şi a fatalităţii şi să realizezi asta târziu, după ce te vei fi ruinat ca bărbat. Doamne, măcar aceste muze surde au avut rolul de a nu cuvânta în facerea sublimului creativ. Femeia... n-o credeţi! Trăiţi-o! Ea nu poate fi bănuită, trebuie căutată ca pe-o romanţă în timpul scurgerii esenţei bahice dintr-o sticlă prăfuită! Femeia- aceea care conferă adevăratul sens al cuvintelor pudoare şi castitate, dar pe care o vezi dezbrăcânde-se încet, fără pripă, trăgându-şi în jos fermoarul rochiţei, corestul şi în final, aşezată tacticos pe un fotoliu încăpător, scoţându-şi cu grijă ciorapii negri bine întinşi pe jartiere şi aruncându-ţi la picioare lenjeria parfumată. Apoi, femeia plimbându-se pisicos prin camera ta, goală şi fără de păcate, legându-şi suav buclele răvăşite de vânt şi făcându-te să te simţi nimic mai mult decât un pictor stând tacit în faţa modelului său. Să te fereşti să ţii lângă tine o femeie, dar să alegi paharul mare de vin rubiniu, te încununează cu prostia rafaelită, te face să preschimbi Paradiso în Inferno şi să te autodenunţi.

Data viitoare o să vreau vin alb sau ceai alb ca pe Rue de Fleurus şi o să-ţi citesc din firea mea prea puţin geloasă sau exclusivistă. Şi nu, nu excesul de băutură conferă unei zile caracterul ei sacru! Vinul roşu este al asasinului care înainte să comită crima, îi şopteşte numele femeii gingaş şi suav, pe un ton de o nespusă blândeţe, ca mai târziu să exclame cu puterea-i în extaz, cu puterea sfinţilor şi a marilor desfrânaţi că a descoperit pe acea stradă, fiinţa care l-a trecut în aceeaşi zi şi prin Paradiso şi prin Inferno. Femeia- plăcerea otrăvurilor şi uşa către cele o sută de mii de suferinţe.
Data viitoare o să-mi îmbrac chimonoul şi o să-ţi aştern capul pe picioarele mele înfăşurate în acea mătase exotică şi o să-ţi povestesc despre vicii şi fum, lipsindu-te de alte atenţii în afara alunecării dulci a degetelor mele prin părul tău. Ochii negri şi arzători îmi vor fixa privirea nestatornică, ochii aceia negri... care nu cred decât într-o experienţă.

Femeia, eu, curtenitoarea -nu sunt altceva decât otrava ta strecurată în grabă! Şi iluzia unei oarecare aventuri de pe Rue de Fleurus!
Mai aromat si mai personal aici

Nu am regrete oneste!

Am început să recitesc nişte cărţi care, într-o perioadă, îmi păreau remarcabile, demne de recomandat, profunde. Îşi păstrează în continuare aceleaşi nuanţe; problema a apărut în momentul în care, umblând prin lăzile cu fiţuici, ornamente, amintiri şi vălmăşaguri vechi de acasă, am avut plăcuta şi scurta impresie a unui hoţ care-şi bagă nasul în viaţa unui străin. Teribil sentiment, aruncam toate cele fără niciun motiv, dar lăsând impresia că sunt în căutarea unui singur lucru. Hoaţa propriului destin, aş spune; am găsit aceste cărţi care încă mă încântă şi mă arborează fetei care le-a citit întâiaşi dată.

Mă rog, consideraţi aceast simpatic eveniment drept preambul la ceea ce a însemnat cumva revelaţia. Cărţile vorbesc foarte mult despre regrete, oamenii de asemenea; ca să mă integrez în societate, trebuie să le inventez, e un subiect monden, care atrage şi care leagă amiciţii de cafea, superficiale, dar lumeşti. Totuşi, cu tot cu imaginaţia mea bogată, care uneori exagerează până la traumă provocată ascultătorilor, spun, în spatele uşilor închise şi cu un rânjet pe chip, că nu am regrete oneste. Să-mi fie iertată îngâmfarea, poate, dar ceea ce am făcut, am trăit înainte să devină faptă. Sunt o sumă oarecare de trăiri, nu blasfemiez sau reneg plăcerea oferită de trăirile orduriere, pure, fără pic de sintetic şi de mimă în ele; nu am fost niciodată o persoană pudibondă, care să se eschiveze de la etalarea trăită a propriilor fantezii, m-am ferit de tartuferie toată viaţa, dar îmi place să mă joc cu părerile celorlalţi, cu "dar vai"-urile şi cu franţuzismele perfide, cu jocul social care mă oboseşte pe mine, ca actriţă.

Mă gândeam că-mi trebuie nişte lăzi uriaşe pentru a le umple acum cu toate amintirile relativ recente; lada sufletului, înghiontită, şifonată şi cu câteva gloaţe la activ, a devenit uşor prea rustică, lipsită de energie şi de spaţiu. Am nevoie de lăzi pe care să scrie licit - ilicit, care să reuşească să mă ordoneze şi să-mi taie din avânt. Dacă sunt rea, aşa cum spune gura târgului, atunci să fiu până la capăt, dar să devin şi eu conştientă când sunt rea şi când bună; o să-mi aleg stările din cele două lăzi- rea-ilicit; bună-licit. Ok, de fapt, regretele mele sunt perfect altceva în afară de regrete: iubesc, oferindu-ţi toată luxurianţa sufletului meu, fără să-i văd şifonul, gloanţele de după sau înghionteala, iubesc cu energii nefolosite până acum, unice şi fără să le ştiu originea. Mă fascineză apariţia lor, de nicăieri, dar care mă invadează şi mă supun. Sufletul meu e un fatalist notoriu! Altele sunt întruchiparea puritanilor convinşi! (permiteţi-mi să zâmbesc) E doar un adagiu!

Cred că am un halou care-mi înconjoară sufletul şi care-l face să pară mai mândru decât e; imaginea asta o văd şi eu- luminozitatea lui mă îndeamnă să spun că nu am regrete oneste; viciile sunt aluzive- te fac să te gândeşti la mine, mă fac să te reţin, să te cuprind în continuare fără teamă, dar cu sufletul înspăimântat de noutatea noului care poate reapărea oricând. Sunt gnomul exterminat pentru că nu a păzit comoara, eu sunt- femeia care nu-şi păzeşte sufletul tocmai pentru că, păzindu-l cu o prea mare îndatorire, riscă să culeagă acele regrete mult standardizate!

Tot acest monolog este, de fapt, despre acele melancolii care dispun de mine câteodată şi care lasă întotdeauna "rest"- sau, mult mai barbar- REGRETELE!
Mai aromat si mai personal aici

Wine, Woman and Whisper

Poveştile ascunse miros a flori trecute. Au luat mirosul filelor învechite care le-au îmbrăţişat ceva vreme; iasomie, camelie, mărgăritar, mac, felii de măr, strugure, seminţe de kiwi, două pete de cafea tare şi alte câteva de vin- cea mai pură mireasmă a poveştii noastre. Şi-au pierdut pe rând forma, petalele, intensitatea culorilor, dar a rămas parfumul. Acela pe care îl respiră pielea mea în fiecare dimineaţă, după fiecare îmbrăţişare a patului gol, după fiecare aşteptare pe care o am de la acea zi, de la acea lumină care-mi îmbracă sufletul şi camera în roşul acela aprins, ca de caşmir, al razelor trecute prin perdea.

Povestea mea nu se termină nicodată, nu vă aştetaţi să vă povestesc despre dragoni, fecioare cu diademă şi prinţi veniţi de pe hipodrom; povestea mea este spusă de acest parfum care o imortalizează, povestea lui este spusă de către nopţile lungi şi curioase, de către dimineţile ingenue şi paşnice, de către şoapta parfumului poveştii mele.

Povestea noastră va reîncepe tainic, în acel miros al florilor trecute şi al vinului vechi; va reîncepe atunci când păcatul ascuns în şoapta femeii pe care o va vedea şi o va dori, va fi îmbrăcat deja neprihănirea!
Mai aromat si mai personal aici

Faith can keep you warm, but I'll teach you how to shake

And I'll come to you like a little girl
It's only gonna make you love me more

O ceaşca de ceai (am renunţat la vin de ceva vreme), o ţigare tare, William Faulkner pe genunchi şi Ryan Adams în căşti! Tu ce motive ai să exişti în toate? De ce nu mă pot uita la tine atunci când chiar vreau să te privesc? De ce zâmbeşti acum?!

Încerc să dezleg o ecuaţie de azi dimineaţă, să-i găsesc un înţeles- nimic din ce-mi place să fac în general şi care m-ar putea ajuta să dezleg misterul, n-o face! Sunt singură cu literele, cu tresăririle, cu fiasco-ul propriilor încercări, cu puzzle-ul misterios, cu parfumul lăsat în urmă şi cu ochii tăi privind deznădejdea mea. Dacă nu voi putea înţelege ecuaţia (sunt umanistă convinsă :P), will you help me?!

Mi-e dor de certitudinile tale!
N.B. : Dacă uneori sunt geloasă pe absenţa ta, astăzi am fost geloasă pe acea prezenţă!
Mai aromat si mai personal aici

Cu Dragostea la o cafea! ( ultima parte )

"Sunt adevărata încântare a tuturor sufletelor bărbăteşti prea încordate şi profunde, a căror viaţă se scurge împovărată de responsabilităţi enorme."- Fridi Nietzsche defineşte în stilu-i propriu satisfacţia pe care Femeia o oferă bărbatului, prin firea fină şi imponderabilă. Mă şi gândesc la imaginea din mintea lui- femeia înveşmântată greceşte, cu şaluri vaporoase, care îşi încruntă melancolic şi tragic chipul divinizat, formând în pupile reflexe luminoase şi ademenitoare. Ceea ce Fridi numeşte încântare şi satisfacţie, eu prefer s-o numesc emoţie- acceptată ca un alcool pur, o savoare nouă care îmbată şi care se transformă în ispita pentru aceia care caută, mai presus de toate în îndrăgostire şi în femeie- beţia.

Am ajuns să cred că imaginea mea ca femeie iese din tiparele în care eram încadrată deja- am constatat că nu am avut niciodată talent, gust sau bun-simţ; undeva, sunt imaginea frivolei perfecte pentru care viaţa înseamnă a-mi scoate toate rochiile şi a-mi acoperi procentual o oarecare jumătate a corpului, a cheltui bani, a nu mă opri. M-am debarasat, voit, de imaginea acelor femei-monumente publice sau curiozităţi pe care bărbatul le contemplă de la distanţă. Mi-am dat seama că în faţa unor astfel de "frumuseţi oficiale", bărbatul devine turist şi nu pasionat, îndrăgostit.Cum s-a produs revelaţia?! Treptat, în momentul în care am descoperit varianta masculină a femeii pe care o întrupez acum- aceea apropiere surâzătoare a corpurilor, acea privire perforantă şi cvasicinică, acea indisciplină curioasă, acel spirit volatil şi curtenitor. Totuşi, încă mai cred că eu sunt persoana iraţională şi bărbatul cea raţională, asta pentru că sunt singura capabilă, ca femeie, sa îi ofer ocazia de a mă influenţa, de a mă domina, de a mi se abandona, fără intervenţia raţiunii. Capriciul meu este ceea ce atrage bărbatul.

Reuşesc să pătrund în viaţa bărbatului atât de brusc şi atât de adânc, revelându-mi forma reală, îmbrăcată în farmec mincionos care ajunge să se adreseze vocii lui fără de ochi, fără degete sensibile, prin acea seducţie dispreţuitoare care se încheie într-un extaz corelat deseori, cu ura şi cu iubirea imperecheate. Ajung să instig acea credinţă în puterile femeii (fără să-mi fructific deplin feminitatea), care îl face pe bărbat să simtă nevoia să mă respire. Şi nu pentru că sunt imaginea facilităţii, din contră, pentru că exigenţa mea spune "nu" cu vehemenţă, dar pentru un real interes. "Nu" nu reprezină respingerea, ci încercarea, dorinţa de a mă duce către lucruri, de a le simţi- îndepărtarea, am învăţat astfel, poate fi atât de frumos umbra unei oarecare mângâieri. Spontaneitatea, diferenţele, faptul că acţionez instinctual, că spun întotdeauna ceea ce nu este convenţional, sau învăţat, acestea atrag încă din privirea neobişnuită, arzătoare, interiorul şi adâncul şi intimitatea tainică a bărbatului dorit. Aminteşte-ţi, ca să-mi dai dreptate, cum mi se îndepărta privirea când mă pătrundeai şi câtă nelinişte ancoram în tine atunci când plimbam mâna pe obrazul tău- acea nelinişte cu două tăişuri care transmitea primejdie şi desfătare. Îţi tatuam pe piele moliciunea cărnii mele, care, într-un mod bizar, devenea dură şi lipsită de elasticitate, în acelaşi timp. Să fie talentul meu acela al perceperii fiinţei tale de bărbat?

Sfântul Francisc din Assisi spune: "În dragoste am nevoie de puţin, şi de acest puţin am nevoie foarte puţin." Cumva, urăsc adularea, prefer să nu cer nimic, nici măcar un surâs sau o vorbă, cumva, într-un egoism înrădăcinat, mi-e suficient să-mi trăiesc profunzimea, pasiunea şi oda închinată bărbatului. Dragostea înseamnă pentru mine, nelimitare a egoismului sentimental. Pentru că, în ceea ce trăiesc eu, ea e întotdeauna un şoc fericit şi teribil în acelaşi timp, desfătare şi ravagiu! E cel mai pur sentiment, asemuit din punctul meu de vedere cu simţirea tremurului incandescent al unei stele pe buze, pe gât, pe trup- acea cădere plăcută care ne eliberează de propria greutate. Iată Dragostea, mon cher, iată durerea desfătătoare şi rana fericită!

Dragoste, vocea începe să se plictisească de vocea mea; umblând atât de oarbă şi de surdă acum vrea să se întoarcă la mine, să se potolească. Cafeaua s-a răcit, nu-i mai simt gustul, nu mă mai atrage, tu, Dragoste, ai amuţit. Mutismul tău mă face să-mi confirm adevărurile spuse despre tine. Şedere plăcută deci, înlăuntrul meu! Şi evident,

Bon chance! Coute que Coute!
Mai aromat si mai personal aici