Timpul? L-am devorat!

Goală de lume, când lumea e simplă,
cuvântătoare piele- iertată banal.
Stropesc orele noastre
cu timpul finit
al marilor aşteptări,
al drumului dorit,
a râsului minciună.
Când vorbeşti fluierând,
Când te-atingi în gând-
şi lumea se uită la cer
spre pământ, când taci
cântând, când zbori plângând!

Sunt albă ca sângele stătut
în cuvânt şi goală de lume,
când lumea se-ntâmplă şi stau
şi aştept o pată de roşu în
sângele nostru căzut în
pământ! Când nu sunt visând,
când sunt gri colorând!
Când te caut ca om, te caut
plecând, când aştept să te
găsesc
nedorind şi nevrând!

Când îmi eşti, când îţi sunt!
Şi mă iert în ploaie, albastră de
noapte şi mă ud cu praf de
neiertate păcate şi mă uit
în sus, aşteptând pământul,
rătăcind ca o vorbă, când vin
neştiind, când plec uitând,
golind lumea de mine, când ea era simplă,

acum e năucă şi n-are habar,
că tu şi cu mine, în doi o
petrecem sorbindu-i
frumoasele ore
ale marilor aşteptări!
Când timpul se-neacă trecând
printre noi...
prin ploi,
pe cărări-
santinele!