Nemaiaflându-mă în minunatele locuri despre care îmi amintesc şi, voit, nescriind nimic în respectiva călătorie, acum nu fac decât să rememorez, cu o plăcere dinamică, toate minutele care m-au ajutat să mă reîndrăgostesc de lume, de viaţă şi de esenţe.
În oraşul-paradox, am decis să-l numesc Oraşul Renunţării, am descoperit preţiozitatea în sensul ei cât mai general. Străduţele despre care vă vorbeam mai devreme, livezile care împreşmuiau oraşul, parfumul specific fiecărei străzi, ciudăţenia şi jovialitatea oamenilor, adăugând acum felul atât de lin şi de curgător în care, pe neaşteptate, ridici privirea din pietrişul secetat şi te scufunzi într-o mare de apă, strălucitoare şi vie. Descoperisem un port minunat care ascundea poveştile infinitelor nave care-i călcau cu formele lor netezite oglinda mării. Câtă vreme am poposit în acel oraş, m-am rugat ca o păgână care nu se roagă, să fie furtună şi să adulmec furia mării în portul acela atât de pitoresc şi de liniştit. N-am avut parte decât de un soare vlăguitor care nu-şi pierdea nicidecum arşiţa în valurile apei aceleia infinite. Un soare care m-a transformat într-una dintre sutele de statui ale lui Amor prezente în acel oraş ( este singurul indiciu pe care vi-l dau vizavi de locul în care am fost- acest Amor- zeu al dragostei la romani). Un soare care m-a făcut să privesc candoarea mării de după falnicii sicomori specifici locului, cheliţi până la foamete de toate fructele lor despre care auzisem că sunt delicioase. Acest soare pe care ajunsesem să-l slăvesc şi să-l laud pentru felul în care aveam impresia că lasă drept tribut câteva raze şi nopţii, atât de intense îi erau luminile. Desigur că imaginea portului m-a "ancorat" suficient în preajma lui, cât să-i observ eleganţa peisajului. Odată terminate străzile rurale-româneşti (cum am ajuns să le numesc), păşeai pe un pavaj ca de gresie, periculos de păşit dacă nu erai obişnuit cu locurile alunecoase. Marea îşi spărgea câteva valuri pe pavajul respectiv, iar senzaţia era una de-a dreptul morgană, infinit de deşertică în momentul în care, gresia aceea searbădă primea toată sclipirea apei sărate. Singura mea şansă de a profita de spaţiul acela era să mă descalţ. Cu bocancii în mâna dreaptă şi cu rochia ridicată de către cealaltă mână, am păşit, ca la prima spovedanie, pe frumosul boreal ce se întindea sub tălpile mele. Asta doar ca să inhalez profund sarea care urca în aer din cauza incredibilei apropieri a mării şi ca să am prilejul să privesc în spatele meu.
În momentul în care mi-am întors privirea către oraş, m-am simţit ca într-un cotlon, nevăzută de nimeni, nesemnificativă ca prezenţă. O mare... o altfel de mare, cu o altfel de viaţă m-a acaparat ca pe singura rămăşiţă de oxigen nerespirată. Portul fiind mai jos, oraşul se înălţa falnic pe o culme insulară aproape, care-i lăuda măreţia şi modestia, care îl făcea să răsară ca din mare. Privirea mi s-a poticnit peste primele case aflate la port şi pe care, într-o teribilă invidie, le-am cercetat până la ultima cărămidă. Case înalte, impunătoare, etajate, fără să capete nimic modern sau stilizat, se diferenţiau prin prestanţa străveche, răcoarea zidurilor groase şi minunatele ferestre imense, ornamentate într-un stil cvasi-baroc şi care nu lăsau nicio clipă lumina să le desluşească interioarele. Aceste case ale căror balcoane shakespeariene revărsau superbe şi mlădioase gardenii într-o aroganţă care mă făcea să-mi cânt of-ul. Imaginea caselor din acest port m-a făcut să înţeleg ce ar însemna pentru mine, ca visătoare, un astfel de peisaj- ar însemna inspiraţia şi pofta cu care aş culege literele scrierilor mele ca pe fiecare petală de gardenie sau ca pe fiecare val izbit vitejeşte de zidurile portului. Cu cât păşeam mai mult şi cu cât nu-mi propuneam nimic în afară de mers şi de descoperire întâmplătoare, cu atât renunţam să mai ţin seama de numărul momentelor mele de adevărată juisare. Desigur, momente pe care ţin să subliniez că am vrut să le trăiesc egoist. Mi-e greu să cred că cineva, oricine m-ar fi acompaniat în explorarea de acest tip, n-ar fi găsit ilare motivele mele de bucurie. Aveam, ce-i drept, o bucurie fragedă, crudă, ca de copil, dar atâta nevoie aveam de ea încât, fără s-o forţez, m-a acaparat din plin şi m-a vindecat. Cine s-ar fi bucurat în felul meu de un port, de o stradă, de o casă, de un om?! Mi-ar plăcea să cred că ştiu cine, mi-ar plăcea să cred...
(voi continua)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu