Totalul afișărilor de pagină

joi, 28 iulie 2011

Niciodată pur și aproape niciodată simplu


Până nu demult, mă gândeam serios să mă las de scris- pentru că-i simțisem subit efemeritatea. Nu ar fi fost ușurința prin care aș fi renunțat la o carte sau la o noapte de somn, ar fi fost imposibilul! Devenisem de un realism macabru, mă măcina fiecare parte romanțioasă a vieții și începusem să caut la fiecare colț, forme ale pragmatismului. Eram ilară, cel puțin. Ca nebunul lăsat în curtea sanatoriului de unul singur. Mi se citea neștiința în ochi. Habar n-aveam cum să trăiesc și care sunt regulile unei lumi totalmente cerebrale. Am renunțat pe măsură ce fiecare episod al vieții mele (reluat, ca în secvențele dintr-un scurt metraj), mi-a demonstrat că eu n-am gândit niciodată momentul în măsura în care s-ar fi cuvenit. Dacă s-a întâmplat apoi să regret cursul evenimentelor, regretul s-a transformat foarte repede( aș putea să accept dacă m-ați numi nevrednică de lume), dar s-a transformat într-o treaptă clăditoare. În subsidiar, chiar m-am bucurat că l-am trăit.

Nu va putea empatiza cu mine acela care cântărește de zece ori situația înainte de a purcede în înfăptuirea ei. Eu n-am fost niciodată așa. Poate părea o chestiune de emfază, dar întotdeauna am fost ușor impasibilă în privința vreunui procent care asigură dezastrul sau suferința în orice decizie. Văzându-mă, deci, pierdută paradoxal, în această lume atât de înfiptă, am decis că singura mea cale de a exista este să-mi văd în continuare de vise, de bovarismul pentru care mă tot înjunghie lumea. Pentru mine, lumea, brută și necolorată, este teribil de mercantilă. Pe mine nu mă intereseaza, deci, nici prețuri, nici negocieri ale fericirii într-un asemenea spațiu. Am pornit revolta împotriva ei și am un bagaj suficient de furie și de nerv încât s-o reduc, cel puțin, la tăcere. Ideea e că, deși mi-au dispărut câteva vanități între timp, știu că locul lor a fost luat de către je m en fichism și autonomie. Acesta este unul dintre aspectele avuabile ale evoluției mele, din păcate, nu am găsit cuvintele potrivite încă, să fac referire și la cele care, oficial, nu se pot mărturisi fără perdea, ci într-un somptuos separee al cuvintelor și al stărilor. Da, după toate privirile scrutătoare pe care a trebuit să le ard, am respirat îndelung și neîntrerupt același aer de diletantă într-ale literaturii sau artei, în general și m-am mulțumit cu statura mea cosmopolită și deloc didactică. În ochii aceia scrutători, știu că am părut o infimă sufragetă care încă mai luptă, și în secolul XXI pentru drepturile femeilor- eu nu luptam decât pentru dreptul și stângul și amândouă ale mele. Următorul meu pas(căci înfipții/ pragmaticii au mai multe planuri întotdeauna) a fost, într-un deplin spirit cabotin, să ameninț cu libertatea întrupată, reală, văzută sau cu plecarea, cum vreți s-o luați.

M-am tot gândit la o vorbă zilele astea, pe care am folosit-o și ca armă, dar care n-a făcut decât să încurce, a lui Paul Valery. De obicei nu rețin foarte multe lucruri (spuse, citate, titluri, întâmplări), dar s-a întâmplat ca în ultima perioadă să găsesc sprijin în memorie și să-mi însușesc, în sensul în care mă ajuta moralmente, câte-o vorbă de duh. În sictir și cu o aroganță aproape frumoasă, le-am zis unor oameni destul de înhăitați cu cearta, următoarele: Domnule, pe mine mă interesează marea, nu spuma valurilor! Iată, oricâtă vanitate mi-aș fi pierdut eu pe drum, am și găsit între timp, atunci când alții spărgeau spuma valurilor cu tălpile, suficientă furie să caut și să găsesc marea, marea mea! Voi scrie pentru că aș rupe orice cătușă mi-ar fi pusă în calea scrisului și pentru că fără el, inspirant sau sec, aș fi nebunul lăsat printre alți nebuni. Așa cum m-am luptat( pătrunzător și de o cruzime care încă îmi tabără sufletul) pentru tine, pentru adevărul pe care l-am simțit fără să mi-l spui și pentru a nu te pierde printre ei, printre ceilalți, așa cum aș fi putut pierde și literele. În toată dezordinea iubirii noastre, eu găsesc cel mai profund echilibru al sufletului meu- acela care mă ancorează în realitatea mea și nu în aceea a celorlalți sau în aceea pe care ceilalți și-o doresc pentru mine. Cine nu și-a făurit vise la timpul potrivit, n-o poate face acum prin ochii, mintea și inima altcuiva!

Povața unora nu mi-e acum decât oglinda propriilor lor proaste decizii și orbiri ale visurilor! Îndemnul lor mă face să consider visele mele deloc bovarice, fictive, ci cele mai ușor și posibil de realizat!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu