Mi-am şters privirea din amintirile tale... mi-am
şters-o brutal, dar aproape laic cu mănuşa
timpului peste care au crescut mărăcini!
Buzele n-au mai spus nicio rugăciune, dar au
sărutat cu patimă gramofonul nopţilor
noastre de dragoste, de abandon, de sunete
de junglă trupească!
M-am îmbrăcat cu pudra liniştii mele, albă,
candidă şi nefiresc de inocentată! Port o linişte
dureros de searbădă, dureros de diferită de
liniştea ta; o port peste pielea vărgată de
gândurile pierdute cândva
în braţele tale, pe fruntea ta, la pieptul tău!
Mă vei recunoaşte în ecourile insolite ale
sunetelor gurii mele, mi le vei respira, mi le vei
curta şi seduce ca pe necunoscutele himere revăzute?!
Sunt lină într-o prăpastie abia urcată, într-o culme
a deznădejdii abia aplatizată... sunt sălbatică,
dar sălbatica înrăită de soartă şi ascultătoare
cum e pământul pe care tu-l atingi acum cu tălpile!
Străină şi înstrăinată de mine însămi,
civilizată de fatalităţi şi înseninată de furtunile
noastre cele mai colţuroase! Şi totuşi sunt şi
îţi sunt o fiinţă pururi necunoscută! Şi totuşi eşti
şi îmi eşti fiinţa peste care simt nevoia câteodată
să-mi evapor bestiile trupeşti şi îngerii sufletului,
fiinţa în care mă revărs cu toată luxurianţa
junglei mele! Tu... fiinţa pe care, câteodată...
o iubesc mai mult decât îmi impun
s-o detest, s-o înlătur,
s-o urăsc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu