Mă voi preface oarbă și-o să vin

Ai întâlnit femeia care să-ți
frângă palmele, să-ți smulgă brațele,
să te lovească în deplina ta
iubire, pentru ca apoi să-ți
lase și inima jos, pe un pietroi
greu și nespălat de ploi,
fără s-o învelească măcar?

Sau femeia care nu știe să plece
înainte să dărâme tot templul
care-i e închinat?

Iat-o pe cea care n-a găsit încă
toată candoarea brațelor pe care să
nu le smulgă imediat după ce-au
îmbrățișat-o și nici inima care
să-i spună ”folosește-mă”,
fără să se supere apoi.
Mai aromat si mai personal aici

Zigzag iubit

Ai ochii negri? Nu mai știu,
nu le mai întrevăd forma,
nici culoarea, nici muzica.
Ai mâinile frumoase, ivorii,
puternice? Nu mai știu...
ți le-am pierdut pe fiecare
dintre plajele
verii. Mi-am iubit muza
de-odată cu vidul imaginii
tale, refuzând să-ți scriu
numele în nisip, dar desenându-ți
forma în fiecare vis,
din care nu lipseai niciodată,
dar în care aveai ochi verzi
și mâini grele, lipsite
de grație.
Nu mai știu...
Nu te mai știu!
Mai aromat si mai personal aici

Rendez-vous și amor

Sunt momente în care nimic nu contează mai mult decât instinctul găsit în pribegie. În oamenii pe care îi vezi pentru prima dată și cărora te prezinți cu diplomație și decență, pentru ca mai târziu să vă vedeți într-un clar-obscur de fereastră și să vă împărtășiți cele mai indiscrete povești.

Ochii lor devin insidioși și dornici să soarbă cât mai multe dintre cuvintele tale, încât întrevederea devine de-a dreptul curtenească la un moment dat. Precum un vodevil cu accente romantice, însă fără nimic grosier ori abuziv. Cât de ușor îți poți descoperi atunci, privind în ochii celuilalt, succesul asigurat de stăpânirea unei alte arte tipic femeiești- aceea de a știi să fii indecentă într-o manieră superioară și să te prezinți cu o nobilă obrăznicie. În ochii lor sclipesc lumini neîntâlnite până atunci în convorbire, lumini ușor surprinse și animalice, cu iridescențe care mai că te și flatează și îmbujorează. Acele lumini îți asigură negrăitul compliment. Simțeam că în fața acelui crepuscul de lumină, îmi arătam toată picanteria unei curtezane, poate prea virginală în jocul iscat, poate prea transparentă în dansul ideilor rostite.

Mă privea segmental, fără să îndrăznească să mă cântărească mai mult de două minute, fără să-mi atingă mâna sau să mi se scufunde în totalitate în abanosul ochilor mei care nu ezitau să-i intrige, plini de spirit, de capricii și de vervă. Întâlnirea privirilor noastre era de o fermecătoare depravare, o întâlnire din care știam că nu vom ieși nici ridicoli, dar nici elegiaci. Îi vorbeam cu rapiditate și cu siguranță, mergând până în adâncul lucrurilor și făcându-l pe el să pară, pe lângă mine, un simplu visător și entuziast. Aveam impresia că-l lecuiesc, cu fiecare vorbă rostită, de orice urmă de idealism. I-am spus că scriu poezii, dar că, în același timp, tot eu sunt aceea care, prin firea mea, i-aș deziluziona cel mai tare pe poeți. El nu făcea decât să mă îngâne, iar când înceta să practice acest mimetism pe alocuri înjositor, îmi spunea, cu un impetuos spirit algebric, că am un spirit sclipitor. Vorbeam despre nimicuri iraționale, neconcludente, care nu erau altceva decât cadrul unei îmbrățișări a privirilor. Știam, din jocul trupului său, cum mintea nu-l lasă și-l chinuie cu gânduri mârșave sau vulgare, trezindu-i o mulțime de pofte impracticabile și ușor necuviincioase. Știam că e torturat de dorințe care-i erau fie străine, după cum se comporta, fie stăpâne și de neînduplecat. Arta fermecării e cât se poate de vastă, începusem eu să-i zic la un moment dat.

El a tresărit, ca și cum i se părea familiar ce-i șoptesc și m-a întrebat dacă știu alegoria cu amicii lui Ulise, prefăcuți în porci de către Circe. Am înțeles atunci că acel bărbat din fața mea, cu tot respectul pe care l-ar avea vizavi de femeie, de viață și de cultură, ar fi scuipat ca un neprihănit pe Iliada lui Homer și ar fi cerut să i se aducă vin ca să se îmbete, să fumeze din pipă, să spargă geamurile, să cânte cel mai obscen refren știut și să-mi ridice ușor fusta ca să vadă doar dacă mi-am prins jartiera deasupra sau dedesubtul genunchiului. Și eu simțeam cumva o desfătare, însă l-am descurajat, spunându-i că nu face altceva decât să făurească himere. El nu se împotrivea farmecului pe care i-l arătam, ci mă ajuta să-l înjosesc aproape, să-l minimizez, părându-i-se firească oricare pervertire a omului. Nu mai știam dacă eu sau dacă el vroia să fugă, nu mai știam nici dacă eu sau dacă el era corupătorul, cert este că ne-am asumat rolurile taciturn. Niște roluri cărora le pierdusem înțelesul pe drum, pe drumul senzațiilor. În seara aceea am realizat inutilitatea în deplina lor utilitate a cuvintelor. Convorbirea în sine a fost resimțită ca cel mai nebun amor făcut cu un străin căruia nu-i știi numele, dar căruia ai impresia că-i poți seduce toată rațiunea și tot spiritul. O convorbire ca un monolog, ca o disertație despre orice plămădeală a lumii, acompaniată de săruturi fulgurante ale privirilor și întreruptă brusc de către o tresărire apogeică, sălbatică și roditoare, plină de subînțelesurile unui joc erotic. Și așa a fost, un joc erotic mascat, obscur, ascuns de cuvinte dintre cele mai simbolice și de priviri dintre cele mai nebănuitoare.

Cei din jurul nostru nici nu și-au dat seama că noi, doi tineri stând în fața unei ferestre și vorbind, ne-am iubit de fapt, mai necuviincios și mai sălbatic, chiar înaintea lor, fără jenă și fără ascunzișuri. Un amor verbal ale cărui intrigi și digresiuni spumoase, m-au făcut să-mi descopăr minunata artă a fermecării, a indecenței superioare și a nobilei obrăznicii, fără să mă arăt rușinată, ori fără să mă dea de gol vreo anume roșeață apărută pe paloarea obrajilor mei...
Mai aromat si mai personal aici

Jumătate iubit, uitat pe jumătate

Ai ajuns să vrei să-mi miroși
din nou părul, să-l simți
iarăși ca pe cel mai scump
cașmir mângâindu-ți
palmele și chipul. Ai ajuns
să visezi formele cuvintelor
mele imediat ce-mi curbau
buzele. Ai ajuns să-mi
auzi pașii, bătaia tocurilor
înfipte chiar în inimă.

Ai ajuns să-mi simți trupul,
ușor și sigur pe el,
unduindu-se pe lângă toate
amintirile care, în loc
să fugă departe de noi, stau
și așteaptă poate, ca
cineva să le gonească.
Mai aromat si mai personal aici

La capătul sărutului

Spune-mi: cine te minte-
omul sau poetul,
omul sau vinul,
omul sau sunetul,
omul sau animalul,
omul sau prea complicata
lui adnotare, eleganta,
sublima, șireata,
dantelata și idilica,
grava și dulcea lui glosare-
femeia?
Mai aromat si mai personal aici

Locuitor al cuvântului meu

Strânge-mă, iubitule, de mijlocul
cuvintelor mele spuse prea
repede, prea simplu.

Fă-mi-le orchestra propriilor gânduri
rupându-se în ecouri ca oasele
propriei inimi care ți-ar spune
câteodată cuvinte de dor,
sau de iubire, dar care uită
s-o facă atunci când știe
că timpul i-ar număra mai
degrabă atingerile,
decât vorbele...
Mai aromat si mai personal aici

Toate vibrațiile deodată

Urechea-mi țipă sunetele vechi,
demodate ale gemetelor nopților
trecute. Mi-aș dori să mi se
termine iar pe buze și nu în timpan,
ca să știu dacă gustul lor m-ar
durea la fel de tare ca auzul continuu
al mătăsii forjate de durerea
retrăirilor.
Mai aromat si mai personal aici

Umed, rece și aproape (că) vin

Adu-mi vin și un pahar de neliniște!

Trage obloanele peste zilele
sufletului tău și fă din el
noapte, grea si drapată ca o
catifea, impură ca rubiniul
vinului rămas pe buzele mele.

Sparge paharul în care s-a amprentat
fumul fostei noastre patimi
și lasă-mi numai neliniștea...
necunoscutei pasiuni!
Mai aromat si mai personal aici

Oricum mă sfărâm

Ce simți când dantela pielii mele
îți atinge umbra?
Când șoapta mea limpede și ardentă
de femeie îți străbate fiecare iluzie?
Ce simți când privești în mine
toate fricile, fugile și
luminile de care uitasei?

Ce simți când de fapt,
sunt a ta din ce în ce mai puțin?
Mai aromat si mai personal aici

Jocul meu de noroc

Numele meu este Iudita.
Sunt înaltă precum injustețea ta,
gravă și serioasă cum
ți-a fost pledoaria.
Sunt o fostă Afrodită,
otrăvită de frumuseți evanescente-
precum tirania și pasiunea.

Port rochia transparentă și
subtil decorată cu ghirlande de
măslin. Sunt puternică, deși
formele rochiei îți înfățișează
o paloare poate, și seducătoare,
chiar dacă am învățat să fiu
vindicativă. Sunt grațioasă
până acolo unde nu îmi dai
dreptate și credulă doar
când e vorba de joc. Sunt curtată
și curtez, dar nu altfel decât
ca o curtezană care a atins
sacralitatea erosului- sunt un
melanj- durerea privirii mele
ți se va imprima pe chip, iar
dragostea sălbăticiei și a
dulcei eliberări, mă arată mai
frumoasă și mai vie decât
am fost vreodată.

Fă-mi loc, deci, ori pândește-mă!
Tocmai am fost eliberată din tiranie!
Mai aromat si mai personal aici

Somnolent, te pierzi

Îți ating pielea ca pe sunetul pe care
tristețea îl lasă în glas- un saxofon
stins între
pasiune și poezie,
între durere și amor. Te ating
în somn, în timp ce tu visezi
picăturile ploii mele cum
îți inundă cuvintele,
jurămintele și rugăciunea.

Îți spun: ”Iubitule, păcat că
nu mai cred în iubire!”
Îmi spui: ”Iubito, lasă-ți ploaia
să cadă peste mine!”

Îți ating pielea ca pe singura iubire
în care mai cred; o prefer ca pe
o zi simplă și caldă, ca pe un zbor
pe un cer curat, ca pe gustul
vinului din același pahar, ca pe
saxofonul în care cred mai mult
decât într-o rugăciune
sau într-un jurământ
lăsat în patul
iubirii noastre.
Mai aromat si mai personal aici

Plutirea nu e nici măcar pentru păsări

E implorabil când stai și aștepți să se nască măcar un aspect al lumii ăstei care la un moment dat să poată să te inspire. Nu mă inspiră nimic. Iar cuvintele pe care le mai am sunt din ce în ce mai sărace și mai incolore. Aștept un tapaj, o degringoladă, o înnebunire. (exceptându-le pe ale mele, desigur)

Tot ce mai aud (vorbindu-se, gândindu-se, făcându-se) e fie de un mauvais-gout ordinar, fie teribil de obtuz. Sunt într-o plutire în care extremele s-au redus la îngustime, în care ele nu mai există ca extreme, ci ca amici care, peste noapte și-au dat seama că se atrag. Mi-e teamă de sindromul Crusoe, mi-e teamă că atunci când o să naufragiez, n-o să-mi mai doresc vreodată să mă întorc, iar naufragiul ar deveni subit, evadare. O evadare necesară spiritului. Un spirit pe care, acum și mai mult ca sigur și mâine, mi-l simt și mi-l voi simți îngrozitor de emasculat.

Rea și dăunătoare este și tăcerea- tăcerea mea care instigă la cabale, la revoluții cuvântate. Iar când tăcerea mea tace, atunci înseamnă că nu mai văd lumea ca printr-un filigran, frumos lucrat și amintindu-mi de lubricitatea anumitor episoade trecute, ci printr-o tablă, undeva ruginită, undeva subțiată. Tăcerea înseamnă saturația. Am spus atâtea ”adevăruri”, atâtea butade despre dragoste mai ales, încât propria-mi gură s-a săturat să-mi redea, reiterat, aceleași vorbe devenite prozaice. Fiecare sentiment, care obișnuia să mă inspire, a devenit insipid, ca o rugăciune în care obișuiai să crezi, dar care s-a robotizat cu timpul. Când te cerți în gând cu tine sau cu altcineva, e dureros de sinistru. Când simți nevoia unei oglinzi și nu a unei fețe în ”fața” căreia ai știi că n-ai putea decât să plângi de nervi, viața devine înfometată după zgomot, după junglă, după alergare. Și când simți cât de retractilă îți devine judecata, te înspăimânți și cauți ieșiri...

Acuzele mă îmbătrânesc îngrozitor, iar singura mea reacție e aparent, grosieră. În fond, nu fac decât să ignor multe dintre acuzele care, în al 12-lea ceas, devin desigur, retrograde. Nu mai vreau să vorbesc acum despre ce-a fost iubirea, dacă a fost, pentru cine și cum. Nu vreau să mă plâng, să plâng, să mă cert, să dau explicații și să mă lamentez. Nu vreau, evident, nici să le aud din partea altcuiva. Sunt sătulă până la echilibru. Iar discuțiile în contradictoriu mă irită, nu mă dezechilibrează.

Îmi doresc să existe ceva pe lumea asta care acum să mă reinspire- ceva eufonic, ceva venal, ceva uman sau inuman ca un reviriment de care am nevoie. Nevoia pe care o simte narcomanul în fața drogului sau sălbaticul în fața cunoașterii.
Vreau un zgomot interior care să mă inspire, vreau să-mi regăsesc limitele acelea care s-au împreunat fățarnice și vreau fie să cad, fie să zbor...

Plutirea nu e nici măcar pentru păsări.
Mai aromat si mai personal aici

Cu mine în intimitate

Sunt singură...
și-aproape că uitasem că sunt singură.

Te strig și mă agăț de
lianele vii ale mâinii drepte
sau ale mâinii stângi. Îmi las
pasul, gândul și strălucirea
să se iubească pe plaja dorului
de noi. Sunt singură
și-aproape că uitasem că sunt singură.
Dac-ar ploua pe marea dintre
Eu și Tu, nisipul ar fi timp,
iar eu aș putea naviga infinitul,
și te-aș vedea în gând...
și m-aș mira
cât de aproape sunt și,
uneori,
cât de departe-i marea de pământ.

Sunt singură și-aproape
că uitasem că sunt!

Mai aromat si mai personal aici

Bătăi și bătălii (ale inimii)

Câteodată mă miram de tine. Cum
zăboveai pe treptele neînchinate
ale umerilor mei, cum te pierdeam
și te regăseam în neiubire. Te
vedeam abandonat visului nostru
cu muritori.

Nu-ți voi spune niciodată alte
cuvinte, decât acelea care să te
facă să visezi că ești treaz,
întemnițat de buzele mele...
prea șoptitoare. Nu-ți voi făgădui
niciodată vreun adevăr despre
neiubirea mea. Sau despre disperarea
erosului născut în bătaia inimii
care s-a auzit imediat după
bătaia curată a inimii tale.

Nu. Nu-mi voi trăda mirarea
sublimei tale zăboviri, regăsită
în neiubire. Te voi pierde în
fiecare zi ca să am un motiv
să mă întorc în visul în care
muritorii nu cunosc nimic despre
iubire,
dar iubesc!
Mai aromat si mai personal aici

Verde crud și câteva cuvinte

Erau sunetele care șchiopătau
între noi. Sau muzica unei lumi
neauzite. Era timpul care își visa
orele
prinse în hora spațiului
înălțat între noi. Era gândul_
mai rău decât un prădător,
mai fraged și
mai înfometat
decât un prunc.
Mai vinovat decât nevinovatele
cuvinte care sfidau timpul,
viața, moartea și credința
și își jurau_
într-o neliniște erotică_
iubirea trupurilor și,
în taină,
regăsirea.
Mai aromat si mai personal aici

Indecența uitată în cuvinte

Purtam la gât
o nestătută trestie de
credință întru tine...
ce leneș pleci acum
crezând, cu o atâta
voluptate, că mă lași
pe brațele unui visător!
Mai aromat si mai personal aici

Aievea se confundă cu aiurea

Singuri eram. Pierduți
în crâmpeie de somn.
Mă atingeam sfios
de colțurile tale,
mă deșertam în
pumnii tăi
atât de strânși,
de grei.

Între atâta iasomie,
mă despicam atât
de vie,
mă împleteai cu-atâta
ziuă, tei,
perechi de
căprioare.
Mă însetai!
Mai aromat si mai personal aici

Celălalt bărbat

Mă reîntorc în trecut. Mă reîntorc la femeie. Mă reîntorc la boemi.

La masa mea din lemn masiv de abanos, stau câțiva dintre cei mai excentrici artiști ai anilor 1900. Dar mă interesează unul singur. Tânărul fără de vârstă, brunet, cu părul lui vânat de vânt, dat cu uleiuri mirositoare. Mă fixează cu o privire punitivă- privirea celor două boabe de cafea neagră, intense și de nedeslușite. Privirea aceea complice care demască prin erotismul ei, caracterul venal și ademenitor al bărbatului ce-o poartă ca pe un amestec sacrosanct. 1900 se lasă peste masa noastră, în penumbra unui separe mediocru, lâncezit în timp din cauza lipsei luminii. Un separe deasupra căruia, un lampadar grosolan și prăfuit își împrăștie ultimele scântei de soare artificial. Bodega e liniștită deocamdată. La masă nu e decât Ortiz de Zarate și Kisling, ținându-i companie la un vin roșu lui Modigliani. Magnificul dandy italian poposit în Paris ca să divinizeze arta picturală. Îl observ cum bea, binecuvântat de lumea lui amorfă, dintr-un pahar de culoarea malahitului care transformă vinul roșu-sângeriu, într-unul murdar-rubiniu. Imaginea lui mă înmărmurește. Nebunia geniului îi umblă prin fiecare venă pe care o văd de la gulerul cămășii ponosite, până la manșetele cu butoni splendizi, dar ieftini. Cabotinismul lui mi-l arată dornic de atenție, dar respingător față de societate. El- pictorul care trezește în fiecare muză pasiuni de nedescris, el- cel care indignează și confuzează, care se joacă precum vrăjitoarele cu mințile fecioarelor pictate. El- cel care m-a făcut să iubesc rubiniul vinului, simplul meu viciu născut și alimentat de parizianul cu sânge italienesc- Amedeo.

De ce el?! m-ați întreba. Pentru sălbaticul ascuns sub masca pudibondului, pentru curtenitorul și seducătorul ascuns în spatele unui rezervat antisocial, pentru un desăvârșit amant lăudat prea mult, iubit prea puțin, uitat și uitând prea repede. Dar mai ales pentru viața lui din care a făcut parte Beatrice. Nu cea a lui Dante, ci Beatrice suava, ușor mironosița, inteligenta și mult temuta Hastings. Această Beatrice care i-a potolit năravurile, dar care i-a sporit erotismul artistic, puterea creației și nevoia femeii. ”Ești pictor, pictează, băiete!”, îi spunea ea cu un aer de guvernantă înduioșată. Ea i-a fost muza inexistentă pe pânză, muza care i-a arătat coridoarele lungi ale imaginației, cea care i-a oferit femei ca să-și desăvârșească opera, cea conștientă că acele femei vor fi fost dezbrăcate și adulate, ori ignorate de iubitul ei Amedeo. Iată artistul silit să iasă din depravarea boemului, să creeze cu dezmățul tuturor simțurilor, să creadă și să simtă iubirea. El, tocmai el, cel care nu dădea atenție niciunei femei, amantul care n-a curtat niciodată, ci care a fost vânat pentru inimitabilul său talent de a trăi frumos și la limită.

Nu degeaba i-am zis dandy frumosului cu sânge latin. Aristocrația vieții e sublimă, libertatea exprimării îl aseamănă cu Baudelaire în lirism, niciodată grosolană, ori vulgară. Cu atât mai puțin banală când toate portretele lui definesc acel ”fin de race”. Îl cunosc pe Modigliani de pe Rue de Montparnasse din Paris. Camera lui îmbâcsită, dar cochetă îi primește zi după zi frumoasele grații și păstrează în aerul ei toate parfumurile lor, toate crâmpeiele de gemete și de absolut, toate culorile lenjeriei uitate, ori a corsetelor incomode. O cameră, ca un boudoir masculin, emanând bărbăție și geniu, mister și seducție. În această cameră, Amedeo își lăsa îngerii și demonii minții lui creatoare să ducă cel mai hulpav război. Vinul nu lipsește din carafe, tutunul îmbibă plămânii secătuiți de amor și draperiile lungi și groase, canapeaua păcatelor și halatul lui, intimul material care-i acoperă trupul în momentul căutării gloriei picturale. Sigur că sunt îndrăgostită de Modigliani! Dacă stau să mă gândesc, ar trebui să-mi fie rușine din cauza numărului de bărbați (artiști) pe care i-am iubit până la viciu. Amedeo este unul dintre ei.

Vorbește rar, nu-i place zvonul, se ascunde des și iubește cu patimă- fie că e vorba despre o pradă întâmplătoare, ori despre una care se dăruie fără scrupule. El zice, atunci când venele îi freamătă mai mult vin decât sânge, că e vanitos și nesătul, slab până la îngeri în fața femeii și nevolnic în privința luptei dintre amintirile frontului și nebunia îndrăgostirii, abandonului în femeie. ” Ce poftă mai avem să fim fericiți!”, zice el. Îl citez întotdeauna când am ocazia. În camera aceea a descoperit că există și o artă bahică, un vin pentru fiecare speță, o plăcere a gustului aproape mortală, așa cum, mai târziu avea să caute extazul în hașiș amestecat cu mângâierile line ale femeilor corupătoare. Frumusețea picturii lui stă în libertinismul vieții pe care a trăit-o. La bodega de pe Montparnasse, cu amicii lui, seară de seară, sorbind cele mai delicioase vinuri și deplângând politica într-un fum gros de tutun și de hașiș. Pentru el, Beatrice a fost o luptă- un ideal pe care-l tânjea cu spaimă, pe care, deseori îl respingea. Frica abandonului în brațele iubirii l-a trecut prin mai multe Paradisuri și Infernuri decât pe Dante, deși, frumosul nebun Amedeo, îl cita ocazional și-l adula pe naționalul lui italian. Pictorul durerii, așa cum este supranumit din cauza intensității operelor sale, avea să iubească, în sfârșit, cu splendida frică a oricărui neofit, pe femeia care i se va fi dăruit cu totul- nu pentru o zi, nu pentru un tablou, nu pentru o noapte, ci pentru viață și moarte. Beatrice- cea care i-a înlăturat ceasurile de singurătate, boală și slăbiciune, cea care l-a venerat și l-a îndepărtat de artificial. În cele din urmă, Beatrice- cea care i-a fost soție și amantă până la moarte.

Când știu câtă frumusețe și patimă ascund viețile oamenilor, mă înspăimânt. Când știu că incredibilul libertin Modigliani a ajuns să aduleze și nu numai să se lase adulat, mă cutremur. Când ultimele lui cuvinte (el- solitarul, rezervatul, misteriosul) adresate lui Beatrice au fost : ”Ne-am înțeles pentru o bucurie veșnică!”, mă înfior. Stau deci, la masa aceasta din lemn de abanos, în acest prozaic separe și adulmec fiecare mișcare a lui Modigliani, fiecare urmă de zâmbet, fiecare înghițitură de venin bahic. Îl absorb în fiecare por al pielii mele și tac. Ce să-i spun eu?! Că m-a schimbat, că m-a fermecat și pe mine ca pe o oricare alta, că m-a viciat și mi-a oferit o cutezanță teribilă? Să-i spun că sunt geloasă pe Beatrice și pe fiecare femeie care i-a fost muză? Să-i spun că el m-a învățat că durerea are o sălbăticie unică și neprețuită? Să-i spun că iubesc Parisul și Montmartre și Montparnasse, străduțele înguste și idilice, pavate în piatră, bodegile cu iz de cafenele selecte, tutunul, bărbatul și singurătatea, libertatea și viciul, misterul și nebunia?

I-aș șopti că, datorită lui, am ajuns să trăiesc trei minute într-unul iubind arta și căutând la nesfârșit să nu trec pe lângă iubire, să n-o resping, dar nici s-o vânez, ca pe un animal mai înfometat decât vânătorul. Apoi, aș sorbi tăcută dintr-un pahar de vin rubiniu și l-aș închina, privindu-l și zicându-i: ”Spune-i tu lui Beatrice cât de bine îi înțeleg iubirea!”
Mai aromat si mai personal aici

Când și prezentul îl condamnă pe Dante

În ultimele zile (cred că se face aproape o săptămână) m-am oprit asupra lui Dante. Acel Dante care, după câte s-au disertat despre viața lui, aproape că a devenit o legendă, un mit. Am preluat drept invitație ideea rememorării istoriei cu obiecția unei implicări personale în cursul acesteia. S-o reluăm, dar s-o schimbăm, noi, ca muritori și ca urmași ai ei. De aceea am amintit de Dante. Mă declar însă, nesigură. Nu mă încântă ideea parcurgerii atâtor secole doar ca să-i văd privirea pătrunzătoare în momentele atâtor procese prin care a trecut. Or, eu poate chiar aș vedea altfel deciziile Înaltei Curți. Mi-ar fi plăcut să-l văd trăindu-și Infernul, chiar dacă Boccaccio îl dă de gol și sugerează că singurul lui infern a fost acela al propriei minți. Mi-ar fi plăcut să-l văd complăcându-se, acuzat pe nedrept de toate turpitudinile posibile, mi-ar fi plăcut să simt cum își acceptă moartea. În schimb, în minunatul său spirit dantesc (iată că a ajuns și adjectiv între timp), el acceptă, plângându-se, ultima scăpare a morții. Acel exul immeritus care i-a slăbit și perforat toată verva sa pamfletară. Viața lui e viața unui surghiunit depresiv și abuzat continuu de țara natală. Nu s-a întrebat niciodată de ce patria nu l-a vrut, în schimb a avut răgaz la moarte să scrie într-un testament că-și reneagă rădăcinile, că îngăduie Infernului să sufere mișelește de pe urma rapacității politice. Totul a fost o vindictă inexplicabilă. Doar părțile terțe rămânând lucide în privința motivelor unei asemenea vendete stat/politică- maestru august, preaiubit de semeni.

Adevărul e că m-aș întoarce acolo, în brava Italie, ca să văd măcar Paradisul lui Dante și să trebăluiesc insistent în Purgatoriu. Beatrice a fost imaginea Edenului, o imagine care nu respectă întocmai descrierea cărturărească, dar care se evidențiază, cu o ușoară urmă de clemență, față de toate celelalte Edenuri care i-au alinat singurătățile lui Dante. Ați putea crede că-mi repugnă personajul în sine și că sunt misandră. Aș putea să fiu, atâta vreme cât, retroactiv, toți bărbații capătă un misoginism vizavi de celelalte Beatrice din viața lor care, de fapt, nu se scriu cu majuscule, dar care, la un anumit moment, au reprezentat Paradisul. Mă enervează că Dante are o imagine precară și discreționară- marele autor, om politic, analist, pamfletar, marele mare cu o deosebită valoare în istorie. Mă enervează că multă lume nu-i cunoaște speța. Pe lângă geniul pe care nu i-l reneg, eu laud mai mult partea promiscuuă a vieții- acele aspecte privitoare la sodomie, contumacie, simonie care-i gravează viața în cea mai infamantă formă. Chiar l-aș numi boem pe Dante în circumstanțele astea și chiar m-aș îndoi de existența certă a unei oarecare Beatrice. Învederez ideea că viața lui pare duplicitară, în schimb, pe lângă soția- îmi scapă numele- oricum neimportant pentru însuși poetul, numeroase muze s-au perindat agale prin nopțile lui, fără ca acesta să se sfiască vreo secundă să le acopere urmele. Da, îi cataloghez intimitatea drept o excrescență frumoasă a boemului nedescoperit. Pentru aceasta m-aș întoarce în perioada cea mai prăfuită a Italiei, ca să nu mă raliez opiniei publice de atunci și de acum. Mă întreb, dacă Beatrice este Paradisul, de ce este mult mai popular și mai disecat Infernul? Oamenii n-au descoperit încă firea boemă a nebunului Dante... Sau oamenii au cunoscut prea multe Beatrice la viața lor încât, o maestruoasă rememorare, nu pare altceva decât un clișeu ieftin. Goethe zicea că ”etern-femininul ne trage în sus”, iată că el, uneori, nu reprezintă altceva decât harul târâtului în jos, către Inferno, unde sigur, eternul durează ceva mai mult decât o veșnicie de basm.

Dar nu, nu pe Dante voiam să-l admonestez acum, și nici măcar perioada lui care, reiau, pare atât de pietrificată într-un adevărat mit, ca să nu zic chiar într-un real eufemism. Voiam să mă opresc în istorie în alte împrejurări, ușor mai accesibile nevolnicilor muritori. O voi face curând, atunci când îmi voi consuma pe deplin neliniștea dantescă. Și totuși, Dante m-a ajutat să mă îndrăgostesc nebunește de Italia... tocmai Dante pentru care, realmente, femeia n-a fost altceva decât ”la femme aucune”- cum ar zice Mallarme. Oricare și fiecare femeiușcă.
Dacă aș fi bărbat m-aș întreba deci, câte chipuri ar avea Beatrice a mea...




Mai aromat si mai personal aici

Mărul a fost Portocal? Eu am fost Regina?

Vino din nou la masa mea și spune-mi, cu același aer condescendent, dacă mă mai arăt la fel de vie în visele acelea cu împărați și cu sărmani. În visele care ne trimiteau fie prin cvartale rigide, fie prin curți regale îmbrăcate în brocart și moar.

Uneori, lipsa timpului intim mă poartă prin toată voluptatea timpului proscris efemerității. Sunt prea caldă ca să nu îți fi rămas încă în vene și prea departe ca să nu te incit să mă închipui. Acolo, în visul tău iridescent, acela care pare că îți colorează nopțile, eu mă topesc în forme bine cunoscute, în miresme sălbatice și înțepătoare, în arabescurile jocurilor noastre. Știi vinul acela de Xeres rubiniu? Pătează teribil. Străpunge oricare țesătură, din damasc sau din linou și-i însângerează fiecare fibră a materiei, reducându-i luxul la o banală sugativă înmiresmată. Cu miros puternic de vin, dulce și abia călcat de tălpile fecioarelor. Așa rămân eu. Fie în vise, fie pe piele, fie în inima cuiva. Nici vie, nici veștedă, ca un simulacru care ridică o întrebare banală- aceea de a fi sau a nu fi (reală, valabilă, tangibilă, totală, disponibilă pentru un singur om).

Mă întrebam dacă ți-am pătat visul și dacă apar în cel cu sărmani sau în acela luxuriant, seniorial, cu împărați și regine?! Mă întreb dacă te-ai gândit vreodată la cum arată masa mea de joc- dacă e din lemn lustruit de cireș, ori de cedru, dacă se rezeamă în fier frumos forjat sau în nuiele, dacă are piese mari, impunătoare, ori discrete, ca o lumină spectrală. Și mă mai întreb dacă știi cum arată Ea, cum arată El, cum e cursul istoriei jocului și dacă decorurile, cândva inviolabile, nu s-au transformat, subit, dintr-un defetism necondamnabil, într-un trist theatrum mundi? Mutăm cu toată voluptatea strategiei noastre, sau mutăm doar ca să practicăm? Bem vin pentru că ne e sete sau pentru că vrem să-l degustăm, întâi încet, cu precauția unui debutant și apoi cutezător, cu temeiul unui fin connaisseur?

Vino din nou la masa mea și nu-mi spune cum să mut! Te invit să-mi spui doar să mut, de dragul tău și în cinstea ta, iubitule! Soit-il mon premier desir!
Mai aromat si mai personal aici

Un fel de blagoslovire

Mi-ar plăcea ca toate începuturile să fie ușoare. Să curgă, așa cum curg gândurile unei zile peste memorie înainte să închizi ochii și să adormi. Mi-ar plăcea să pot să stau în fața ta acum, pe un scaun scorojit de vremuri și, doar văzându-mi ochii, tu să-mi cunoști toată viața. Dar, sigur, la ce-ar mai ajuta cuvintele și hieroglifele simțămintelor noastre, dacă fiecare poveste s-ar autosugera?! Într-un fel, pe mine rutina cea de toate zilele mă conduce exact către ceea ce credeam că am descoperit prea în amănunt, dar căruia i-am ratat esențialul.

Sigur că, în speță chipurile oamenilor, acele chipuri care par că-ți zâmbesc într-o întreagă mulțime cenușie de morocănoși, îmi redeschid câteva porți prin care reușesc să colorez rutina. Sau măcar să simt că-i aparțin, de fiecare dată altfel. Mi s-a întâmplat, în câteva zile, să întregesc un anumit mozaic din trăsături ale oamenilor dragi regăsite în necunoscuți, în străini frumoși și ușor sibilinici. E un sentiment care revine de fiecare dată când simt că nu mai aparțin acelor oameni dragi. E sentimentul care îmi dă, de fiecare dată când deraiez, o palmă strașnică. Și-mi revin, și mi se face îngrozitor de dor... Dar cum să înțeleg dorul, dacă singurele mele sentimente apar și dispar și-și cântă prea somptuasa splendoare ca într-un banal și neînsemnat arpegiu? Nu știu dacă mi-e dor de oameni sau de însușirile lor, deci de un tot sau de un ceva. Atunci când tresar și revăd clipe cunoscute pe fețe abstracte și neidentificate, mă simt ca un temerar, un mic beliver trăind în lumea lui john lennoniană. Colțurile gurii mi se ridică falnic și părțile din mine cele mai pacifiste reies, de nu-știu-unde și-mi inundă fața. Practic, niște străini reușesc să mă facă să anihilez răul din toată filosofia mea maniheistă. Și brusc, mă simt norocoasă pentru că aparțin unei rutine pe care uneori nu o cunosc, dar reușesc, nu-știu-cum, să o recunosc.

Dacă există ideea nemărginirii logosului, trebuie să existe și ideea aparținerii unui logos al fanteziei și al imaginarului. Acel logos-tabu, mai mult decât secretizat, acel logos care ține în exortația lui intrinsecă, toată obscuritatea teologală (referindu-mă aici la credința aceea strict intimă, personalizată) a Pandorei minții tale în care da, stă ascunsă și ferită de oameni, până și speranța. Logosul-tabu care-ți permite să decenzurezi realitatea vizuală și să ți-o asumi ca pe cea mai necunoscută și înspăimântătoare rutină.
Mai aromat si mai personal aici

Dedesubtul nopților de dragoste

Pe chipul tău, degetele mele citeau, parcă
inscripții scrise în ebraică. Uneori, întorceam
mâna și te simțeam respirându-mi
încheietura albă. Gura, cu buzele
aproape imateriale, aluneca
de-a lungul venelor în care
sângele îți trepida agitat.

Timpul trecea, iar eu mă scurgeam

ca un ocean de lavă topită parțial
într-o formă umană, încet, peste
trupul tău. Am învățat zile întregi
parfumul acela pe care îl voi recunoaște
și în următoarea reîncarnare. Iar buzele,
în nemișcarea lor, îți forțau inima
să lovească gratiile pieptului, caligrafiind
apoi, minuscule hieroglife prin care
te descriam ca pe ultimul bărbat
de pe pământ.

Când valurile își pierdeau amplitudinea,

căutai să-ți asculți inima care cerșea odihna.
După o vreme, cu ochii închiși, sărutai buzele
care îndelung te-au dezmierdat și căutai trupul
spre care, uneori, tânjeai cu atâta
deznădejde.
Mai aromat si mai personal aici

Dinamica îngerilor

M-ai desfăcut în două părți
ca să iubesc și cerul și pământul,
și gura și piciorul,

și-apoi să-mi fac un cuib
la mijloc_
pe ciocul mic al păsării Colibri_
ca să iubesc și zborul!
Mai aromat si mai personal aici

Iată-ți exilul

Trec o punte_
de la o tâmplă la alta,
de la un ochi la altul,
de la un vis la visuri.

Te-mbrățișez în gânduri,
pe pleoape,
în somnuri.

Acolo mi te țeși,
în sfori, în lemn, în piatra
fiecărei tâmple,
fiecărui ochi,
fiecărui vis.
Mai aromat si mai personal aici

Rugile depărtării...

Iubește mâinile și ochii și
iartă-le dac-au fost clipe în care
n-au știut să-ți spună, în care
n-au putut să-ți dea
atât cât ar fi vrut,

atât cât poate, dorul,
le-o cerea!
Mai aromat si mai personal aici