Curat, pasiune și necredință

Băutura, dragostea, tutunul și arta- cele patru oase grele ale vieții. Când unul dintre ele începe să doară și să atingă fiecare mușchi și fiecare fibră, nu simți decât un clocot al sufletului care strigă libertatea și răzvrătirea. Vorbesc des cu aceste patru mironosițe care-și dau aere de mari profeți, atunci când mă arăt destul de precisă și de meticuloasă în fața lor, am impresia că pozez într-o bigotă aflată la spovedanie. De fapt, niciodată nu m-am înțeles mai bine ca acum cu băutura, tutunul, dragostea și arta împreunate. Mi-au devenit confidenți gălăgioși, aceia care-ți zguduie diminețile cu pălăvrăgeli și întrebări confuze, banale și interminabile. Mă ridic, mă așez și încerc să înțeleg de ce atunci când cauți liniștea, urci scările unei biserici și de ce, atunci când ești în fața tablourilor cu sfinți, nu auzi altceva decât vacarmul și ai imediata impresie a omului stingher. Cam așa e dimineața în care stau de vorbă cu cele patru oase ale vieții mele. Tăcută și gălăgioasă, ca într-un arpegiu care nu face decât să te țină din ce în ce mai conectat cu sunetul.

Dragostea e cea mai meditativă- rămâne fixată pe imaginea gâtului meu gol și mă face să tremur când mă gândesc la sărutul care l-a acoperit, băutura încearcă să înțeleagă dacă vede paharul plin sau gol, iar tutunul se adulmecă pe sine și amețește, iar arta... arta decade în fiecare dimineață și urcă progresiv în timpul zilei până își reîntâlnește cele trei tovarășe. Sunt un om fericit, din rândul acelora care realizează asta, din rândul acelora care știu că oamenii doresc să fie înșelați, îi înșală cu plăcere, urmând să mai tragă și profit de pe treaba asta. Sigur, complotez în permanență cu viciile mele, mă gândesc în permanență cum să îmbrac un suflet care pare prea dezbrăcat, cum să-l mai ferchezuiesc puțin, cum să-i adaug dragostea care trebuie, ridurile frumoase ale băuturii și ale tutunului și simplitatea candidă a artei. Un suflet cusut de grupul de cvartete care-mi desenează și-mi decorează viața. Uneori, mă mai cos și singură... pe treptele bisericii pe care n-o văd, dar căreia mă închin în somn, în liniște!
Mai aromat si mai personal aici

Decolorări ale inimii

Știi, nu e vorba nici măcar despre dor... Mon Paradou s-a redus subit la un cer care se vede prea aproape de la etajul 8. Mă întreb dacă al tău e la fel de aproape ca al meu și dacă seara, după ce privim niște stele îmbătate de nori groși, dăm drumul la aceeași melodie, bem același vin sau visăm același coșmar! Știi, nu mi-e frică să cad, mi-e frică să nu mă îngrop singură când o să ating pământul. Nu mi-e teamă de mâna care transcrie prea multe dorințe, ci de impulsul de a le extremiza într-o fracțiune de secundă, de a mă ridica și de a pleca doar pentru a vedea cerul și din altă parte, bând un altfel de vin, ascultând altfel de melodii, șoptind altfel de cuvinte în timp ce visez un altfel de coșmar.

În aburii mei, inima își pierde treptat culoarea, albăstreala ei îmi amintește de durerile de splină ale alcoolicilor. Alcoolul meu mă ține totuși, departe de dureri. M-am obișnuit să îmi îmbrac cele mai frumoase rochii, să-mi obosesc picioarele pe cele mai înalte tocuri și să ocup un loc, deseori printre bărbați energici și frumoși, povestind despre orice, în afară de mine și bând orice, în afară de ceea ce obișnuiam să bem amândoi. E ca un cult, o enclavă, o religie tabu, pe care nu vreau s-o pervertesc, s-o public, s-o afișez. M-am obișnuit să trișez, să mint, să mă furișez, să intru în mintea unui bărbat cu ușurință, să-i citesc pasiunea de dincolo de licuricii tâmpi care-i invadează ochii. M-am obișnuit cu răsfățul, cu atenția, cu piedestaluri dintre cele mai variate și mai zadarnice! Știi... nu e vorba nici măcar despre dor... e ca o compensație, ca un vid care umple un alt vid, ca un risc despre care știu totul și care nici măcar nu mai are farmec. Dar mă duc și mă întorc, mă învârt și mă îmbăt, mă arăt interesată și apoi refuz. Aleg foarte puțin din foarte mult, dar întotdeauna aleg calea care-mi șoptește că cerul ei se vede mai departe decât cerul meu și că, pentru un timp limitat, poate să dispară în totalitate! Curiozitatea asta mă macină... instinctele mă obosesc prea des, dar parcă niciodată nu mă consumă! Cerurile se întretaie și dimineața rămâne deseori goală, amară și amețită, într-un cearșaf cald și cu cearcănele albăstrui care prevestesc acele dureri de splină ale alcoolicilor! Mi-e teamă să nu încep să uit și mai multe, și nu memoria ar fi de vină aici, ci preafolosita inimă care se decolorează cu fiecare piedestal pe care mai sunt urcată...

După toate astea, sunt sigură că seara, atunci când ne regăsim singurătatea, ascultăm aceeași melodie și bem același vin, roșu și puternic, iluzie a două inimi care și-au pierdut culoarea, separat!
Mai aromat si mai personal aici

Se-aude...

Sunt acolo! În spatele sunetului tău,
mă cuprind în brațe cu acordurile
cântecului nescris de inima ta, cu
emoția necuvântată a mâinilor tale!
Sunt acolo... rece și caldă, statuie de
piatră a unei Venere necioplite până
la capăt de către sculptorul boem
care-a băut mai mult vin decât
trebuia atunci când m-a gândit!

Și-am devenit sunet încins pe
o piatră tăcută, tumult de nemișcări
vise de neființă. Sunt acolo,
în spatele pleoapelor care
nu se mai închid, în mijlocul
ochiului tău care nu mai doarme
decât în gând și cu gândul care mă
strivește și mă învie pe mine,
pe mine- piatra care scrijelește
cântecul pe inima ta! Se-aude...
Mai aromat si mai personal aici

Absintul- din ce în ce mai amar

Mi se spune că sunt virginală, cu rochia care-mi acoperă pielea albă și coronița care-mi sângerează chipul sub forma spinilor ei nevăzuți. Răspund că aparența este o armă și că, dacă ochiul vigilent pătrunde prin rochia diafană, poate vedea cu ușurință coapsa învinețită din cauza sabiei lungi care-mi ține loc de jartea. Nimănui din lume nu i-ar fi venit ideea să caute acolo, să caute în spatele unei aparențe și să descopere că și femeile, pe lângă bărbați, sunt pline de extraordinare secrete. Că nu sunt în stare, ca mulți alții, să-mi descopăr goliciunea sufletului în raza unor ochi impuri, deși știu că ai mei, tulburi și căpriorici, sunt mai viciați și mai nelegiuiți decât ai multor altora. Nu pot decât să mă joc cu aparențele și să țin cvasi-ascunsă acea sabie care deseori mă apără de ”cercetași”.

Un aspect al crezului meu ține de sublima cruzime, de acele îngăduințe care dictează amorul și de acele îngrădiri care-l fructifică. Cleopatra știa foarte bine de ce poruncea să-i fie ucis amantul cu imediata ivire a zorilor, iar eu știu că multe dintre cuvintele șoptite rămân irepetabile, așa cum prefer în orice moment teribila lovitură de ciocan care să despartă doi oameni în locul unui nesfârșit dezgust. Sunt aspecte varii care țin în marea lor majoritate de grija pe care o am să-mi las mai tot timpul paharul plin, chiar dacă îi adaug venin, chiar dacă-i stropesc marginile cu esențe de cucută sau cu cel mai scump vin revărsat din toată podgoria tânără a sufletului meu. Paharul meu plin este sufletul meu niciodată îndestulat, niciodată secătuit, este singura parte a vieții căreia îi accept compromisul de mijloc, și nu una dintre extreme. Acest animal straniu, demonul sau zeul, despre care atâtea persoane cunosc atât de puține. Acest animal care șoptește unui ecou să-l aștepte și să-l iubească așa cum îl iubește el.


Despre cruzime se pot deserta infinite nuanțe. Eu, ca femeie aparent virginală, cum mi se spune, știu foate bine cât de plicticos e să mângâi azi femeia pe care ieri ai iubit-o, să desfaci la nesfârșit aceleași corsete pline de broderii și de funde, să contempli aceeași fanfaronadă și să miroși același parfum. Știu foarte bine cum accepți pieziș să cunoști personaje grațioase și surâzătoare care-ți aruncă în treacăt binețe amicală. Știu că e plăcut să mă consider Pandora, cu Speranța lăsată în uitare și cu întreaga umanitate cuprinsă fatalist în cutia mea. Îmi cunosc visările mai bine decât liniile din palmă și știu că se împart în pudibonderismele unei novice și în patimile unei curtezane în plină orgie. Mi-e teamă de animalul sufletului meu pentru că știu că-l las liber pe cele mai stranii ținuturi, ale caror aparențe sunt splendide, dar ale căror suburbii abundă în miasme vătămătoare. Și totuși, mi-e indiferentă cutezanța unora de a le străbate la picior, fără armură și cu o îndrăzneală caraghioasă. Oare cine mai știe, în afara ta, că în adâncurile lui e ascuns un șarpe care se învârte în jurul său cu o nebună repeziciune, împroșcându-și veninul? Cine vede, prin rochia mea, un picior care a călcat toate lucrurile pe care alții le-au adorat sau le-au râvnit, o inimă care a iubit atunci când nu voia decât să fie urâtă, un ochi care a știut dinainte urmarea unei nebunii sau a unui capriciu, văzut drept coșmar de către ceilalți? Astăzi lumea e plictisită de vânătoare, iar ”cercetașii” sunt din ce în ce mai necalificați și preferă să atingă rochia, decât s-o întrepătrundă cu viclenie. Nu mă pot lega foarte mult de un lucru pentru că știu prea bine că la un moment dat va prinde mucegai și va fi găunos, iar personajele vor fi întotdeauna șanjante în așa fel încât vor fi aparent lipsite de plictis și pline de dramă, de cele mai multe ori, ieftină. Îmi dau seama cât de populată este lumea de neghiobi care nu au dat atenție niciodată spatelui sau sânului unei femei atunci când au avut-o. Nu mai spun despre aceia care nu cunosc vicleșugurile dragostei pentru că nu cunosc dragostea și, deci, nu recunosc nici frumusețea femeii pe care o țin în brațe ca în ghearele ursului abia ieșit din dormitare. Întotdeauna am fost curioasă ( nu degeaba mi se mai zice și Eva) să privesc în spatele aparenței unei femei, să-i aflu secretul- uneori am impresia că alter-egoul meu masculin este mai pronunțat decât egoul feminin- știu că dincolo de un chip trist, palid, îngândurat, ori pur și simplu tâmp, se ascunde un secret, acel secret al femeii care-și poartă pecetea. Cunosc atâtea astfel de secrete nerostite, încât adeseori îmi doresc să fiu infidelă părții acesteia de memorie, s-o șterg și să uit că fac parte din aceeași tagmă. Se întâmplă deci, ca sexul sufletului meu să nu fie același cu cel al trupului, și nu numai din pricina aceasta, a curiozității pe care aș vrea s-o atribui bărbatului, ci și pentru că am sângele închis, ardent și clocotitor, mai ceva ca al unui mascul în plină tinerețe. Îmi plac caii, iubesc violența, nu-mi place să ascult de cineva și cuvântul pe care-l pronunț cel mai des este: ”Vreau!”, acompaniat de un tumult de gânduri virile și viguroase, renunțând cu plăcere la oglindă în favoarea sabiei. Cu toate astea, nu aș renunța la virginitatea care mi se atribuie, deși e în totală neconcordanță cu spiritul. Mă gândesc câți bărbați fermecători, frumoși și plini de spirit au implorat în genunchi niște idoli nesimțiți și pasivi. Mă gândesc cât de zadarnică este căldura cuvintelor lor și răceala faptelor, cât de mistuiți sunt în aparență de simțire, și cât de secat le este izvorul spiritului.

Am mai vorbit despre cât de mult îmbrățișez ideea extremelor și cât de searbădă mi se pare acceptarea căii de mijloc. În privința oamenilor, teoria este la fel de simplă- există două categorii esențiale, aceia pe care îi ador și aceia pe care îi detest, restul e ca și când n-ar fi- expansivitatea mea mă împinge să nu fac nicio deosebire între aceștia din urmă și pavajele șoselelor. Importanța mea în proprii ochi se rezumă la felul în care reușesc să mă introduc în secretul celor mai mari splendori intime pentru că știu că există o mai mare plăcere în a da decât în a primi. Clocotul va rămâne de necurmat în interiorul meu, va rămâne ciclic, cu valul care întotdeauna împinge un alt val și cu supraabundența care mă injectează energic și nu mă plictisește niciodată. Știu, desigur, că dimineața îmi dezmorțesc mâinile albe și sensibile pentru că mai sunt de dat atâtea lovituri de ciocan încât, riscând să fac bătăi, sunt sigură că nu voi lăsa niciodată dalta să-mi scape. Sublima cruzime în spatele căreia tu știi prea bine că se va ascunde întotdeauna acea îngăduită vanitate nevinovată. Pecetea mea nu e deci albă și nici gri, e pur și simplu neagră precum cerul gurii câinilor turbați.
Mai aromat si mai personal aici