Ai momente în care sufletul ți-e cântec trist, momente în care ești gata să clachezi lângă o scrumieră care fumegă singură țigara aprinsă fără să știi când, fără să mai știi cine a aprins-o. Maturitatea vine cu acceptare reciprocă, din păcate. Deși până acum, toată viața am alergat după tot ce mi-am dorit, acum parcă am picioarele retezate într-un loc pe care mi l-am visat și construit de atâta timp, dar care uneori mă lovește prea tare de pereți grei.
Un singur aspect mă interesează în toată povestea asta cu maturitatea- să aibă legea care să împace un suflet nebun, născut cu un fel nedescris de identitate cu ideea legământului. Să îl lase să râdă în hohote, să-l lase să creeze și să cânte, să se lase bucurat și încântat de el, să-l respecte și să-l răsfețe, să-i mulțumească pentru că refuză să îmbătrânească, să îi încurajeze bucuria și sexualitatea.
Ai momente în care simți că nu-i aparții așa cum îți imaginai. Ai momente în care știi că mai ai atâtea de oferit, atât de multe minuni de dăruit și momente de împărtășit, încât ai impresia că aici și acum nu vrea nimeni asta de la tine. Că cineva a încetat să te mai descopere în toată prospețimea ta... că cineva îți vede numai ridurile și defectele care odată erau atât de frumoase, că-ți enumeră greșeli absurde, că nu te mai privește pentru că nu te mai vede. Pentru că stupida așa-zisă maturitate are momente în care ne întoarce acolo unde eram prea necopți ca să gândim corect, prea copii ca să ne pese, prea neinițiați ca să iubim înainte de a face sex, prea mici ca să ne asumăm vina și să n-o întoarcem celuilalt, prea imaturi.
Suntem proști.
Când tot ce dăruiești înseamnă nimic și se rezumă la lucruri mărunte, simți că ești prins în propria cursă, că te îndepărtezi de ceea ce știi că ești. Simți că doar INFINITUL pe care ți l-ai amprentat pe piele pe viață în semn de iubire față de celălalt îți este ancora care te mai ține și te mai sprijină.
...
Mă faci să mă îndepărtez tot mai mult de bucuria aia naturală din propria privire, să mă îndepărtez de scris, de vin, de nevoia de a fi iubită până la nebunie, în totalitate, de nebunia trăirii momentului, de dorința de a împărții sufletul și tot ce sunt cu tine, de instinctul de mama care a tot crescut în mine în ultima vreme, de vise frumoase și imaginea casei noastre, de suflete curate și sinceritate, de călătorii și escapade, de noi goi, de noi ca întreg, de noi doi.
Am momente când pentru toată îndepărtarea asta pe care ajung s-o simt, blamez nenorocita de maturitate. Nenorocita de maturitate care ne împinge înapoi în toate ipocriziile imaturității.
Și-atunci, în noapte, când realizez asta, durerea îmi redă totuși cel mai râvnit fruct- inspirația. Pentru că niciodată caii sufletului meu n-au alergat spre partea goală a paharului, ci către cea plină... de vin.
Fiți fericiți!
Mai aromat si mai personal aici
