Îmi plăcea să am obiceiuri, dintre cele mai banale, dar care mă defineau. Acum nu mai am timp de ele și nici nu le mai văd rostul. Prefer neprevăzutul, frumusețea instantanee, neplănuită. Doar că acum... tocmai el s-a transformat în obicei. Îmi place să râd și să văd oameni râzând, bucurându-se, oameni cu un simț fin al umorului care încă mai știu să râdă. Există un singur om care mă face să râd indiferent de circumstanțe, fie că râd isteric, fie că mă gâdilă nebunește, fie că ajunge să facă cele mai banale și enervante glume. Eu râd cu poftă, ăsta e medicamentul meu. Pentru că îmi place să cred că voi trăi mult, ca să pot să râd mult, ca să aibă el toată viața timp să mă facă să râd, dar am o teamă care crește ca o buruiană în mine, am o teamă că visul se întrerupe mult înaintea ivirii zorilor. Exact cum se întâmplă acum cu somnul meu.
Îmi place să am certitudinea că voi trăi frumusețea vieții lângă el, că mă va ridica, îl voi sprijini, mă va răsfăța, îl voi ului, mă va fericii, îl voi împlini. Și vom avea povești în spate, și multe poze cu momente frumoase și liniște. Și că vom fi un întreg de nezdruncinat. Și că eu voi trăi mult, la fel de mult.
Îmi place să dăruiesc tot ce am, deși nu-i mult, e totul. Și mi-ar plăcea să cred toată viața că am o semnificație. Așa cum sunt atâtea lucruri, oameni, aspecte care-și au loc în mintea și-n inima mea, și pe care nu-mi doresc decât să le trăiesc. Să mă bucur de ele, curat, simplu și real. Mi-ar plăcea să am puterea să educ oamenii în a nu se mai feri de sine; în a nu mai pierde timp eschivându-se sau mințindu-se, în a fi adevărați; în a spune aici și acum ce simt cui trebuie, ce vor, ce-și doresc. Mi-ar plăcea să se știe cât de mult timp irosim în câteva acțiuni care nici măcar nu ne definesc- hai să fim reali, să nu ne ascundem după etichete și așteptări, hai să avem voce și s-o folosim ca să ne audă și celălalt. Din cauza muțimii și surzimii ajungem la conflicte. Să ne deschidem ochii și să dăm glas gândurilor.
Mi-e teamă că scriu adevăruri generale, adevăruri știute de toți, dar trecute cu vederea de majoritatea. Avem prea puțin timp ca să ne pierdem în detalii inutile. Puțin timp să-i apreciem cu adevărat pe cei de lângă noi, să le arătăm respectul și loialitatea, puțin timp să ne bucurăm de ei cu adevărat, cu atât mai puțin timp să ne bucurăm cu adevărat de noi. Mi-ar plăcea să călătoresc mult, să mă plimb pe Rue de Montmartre, să mă pierd în Times Square, să scriu cartea mult gândită în Capri și să compun pe ploaia Londrei. Mi-ar plăcea să trimit cărți poștale tuturor celor dragi de acolo de unde plec, să mă întorc cu suveniruri pentru toată lumea și fiecare poveste să aibă câte un calup de fotografii de neuitat în spate.
Îmi place să știu că ăsta e traseul meu, al nostru. Traseu pe care acum îl clădim, îl construim, ca mai apoi să-l urmăm. Îmi place să am certitudinea că vom trăi frumusețea vieții unul lângă celălalt.
Într-ul final, chiar mi-ar plăcea să mai pot să dorm diminețile... ca să pot să mă trezesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu